„În cadrul Simpozionului intitulat „Episcopul Justinian Teculescu, apărător al spiritualității românești. Istorie și actualitate.” organizat de Asociația Justinuian Teculescu, vineri, la Centrul Cultural Covasna, prof Florentina Teacă a dat citire „ Cuvântului pentru reînscăunarea unui episcop al Armatei Române” în care se menționează:
„Urmând litera şi spiritul denumirii simpozionului nostru – „Episcopul Justinian Teculescu, apărător al spiritualității românești. Istorie și actualitate” – avansăm de la această tribună o propunere: reinstituirea unui Scaun Episcopal al Armatei Române.
În câteva cuvinte vom încerca să argumentăm acest deziderat al nostru; desigur, specialiştii, responsabilii din Biserică şi din Armată sunt în măsură mult mai înaltă să reia, să continue această discuţie care, cu siguranţă, a mai avut loc. Noi facem propunerea ca reprezentanţi ai societăţii civile româneşti, în general, şi ca urmaşi spirituali ai episcopului militar Justinian Teculescu, în special.
. .
***
Vom expune acum câteva repere istorice – de aducere aminte:
Tradiţia ca oştile româneşti să aibă la pace şi la război preoţii mereu aproape a fost consfiinţită de către domnitorul Barbu Ştirbei la 2 mai 1850 prin numirea a trei preoţi în trei garnizoane: Bucureşti, Craiova, Brăila – se instituia funcţia de prelat militar în armata noastră. La anii 1890 se face un pas înainte în organizarea ierarhiei preoţilor militari, de acum un protopop păstorind această ierarhie.
După facerea României Fireşti, printre multe acte de afirmare ale naţiunii noastre, la 20 iulie 1921 (Înaltul Decret Regal nr. 3378) s-a instituit o Episcopie a Armatei Române, cu sediul la Alba Iulia, avându-l în scaun pe braşoveanul Vasile Saftu. Puţin stă în scaunul episcopal militar Vasile Saftu pentru că în primăvara lui 1922 trece la cele veşnice. După aproape un an în care scaunul a rămas vacant, Biserica înscăunează la Alba Iulia pe al doilea episcop militar: Justinian Teculescu, care va păstori aici între 9 aprilie 1923 – 20 decembrie 1924. Aşadar, unul dintre cei mai aprigi ostaşi în sutană ce au luptat, cu armele credinţei, pentru Unire, covăsnean de-al nostru, păstoreşte doi ani la Alba Iulia, peste preoţii militari, fiind „părinte bun şi blând al soldatului român” – cum citim în coloanele „Telegrafului Român”. La 20 decembrie 1924 este trimis pe un alt front: în sudul Basarabiei, ca episcop de Ismail. În 1925 este numit un nou episcop militar: sibianul Ioan Stroia, care ocupă această funcţie până la trecerea sa la cele sfinte, în aprilie 1937. Va fi urmat în 8 octombrie 1937 de către Partenie Ciopron, ultimul dintre episcopii Armatei noastre. Părintele Ciopron va sta în scaun până la 22 august 1948, când au fost desfiinţate Episcopia Armatei şi Inspectoratul Clerului Militar, iar preoţii militari au fost trecuţi în rezervă. Astfel, nou instauratul regim comunist, punea capăt unei binecuvântate şi rodnice tradiţii pe care noi o vrem repusă azi în drepturi depline.
Conform „Legii privitoare la organizarea clerului militar”, adoptată în anul 1921, episcopii armatei aveau gradul similar (asimilat) cu cel de general de brigadă – cu o stea – pe care putem să o vedem în fotografiile vechi, pe pălăriile arhiereşti pe care le poartă prelaţii. Ca funcţie, în armată, aceştia erau „inspectori ai clerului militar”.
În anii comunismului în România, în armată nu a mai existat niciun fel de asistenţă religioasă, ba, dimpotrivă, existând dezideratul de a şterge această necesitate din mintea militarilor.
După dezvoltările din societatea românească începute în decembrie 1989, în anul 1995 se reia activitatea de asistenţă religioasă cu caracter permanent în armată, prin semnarea unui „Protocol cu privire la organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României” (nr. A 4868 / 7242) de către ministrul apărării naţionale, Gheoghe Tinca şi de către patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist. Astfel se înfiinţa „Secţia de Asistenţă Religioasă a Armatei” condusă de un preot, în rang de vicar administrativ, numit de ministrul apărării naţionale, la propunerea Patriarhiei Române, de care depindea canonic.
***
Acestea, prezentate până acum, fac parte din istoria preoţiei militare din ţara noastră, iar în continuare vom expune câteva repere contemporane şi câteva dintre justificările pe care noi le considerăm normale pentru demersul nostru: un episcop pentru militari.
Ulterior Protocolului pomenit s-au emis diferite legi, ordonanţe şi hotărâri care reglementează instituţia preotului militar – din aprecierile specialiştilor rezultă că este încă discutată apartenenţa deplină a acestora la statutul de cadru militar. La ora actuală funcţionează în Armata României aproximativ o sută de preoţi militari, nu puţini dintre aceştia însoţind trupele noastre combatante în teatrele de război din Europa, Africa şi Asia. În mai toate garnizoanele (localităţile unde armata are unităţi militare) există biserică ori capelă militară – acestea s-au ridicat prin străduinţa preoţilor militari şi a personalului armatei de acolo, cu concursul Patriarhiei Române şi a Ministerului Apărării Naţionale. Aceste lăcaşuri de cult deservesc militarii dar şi populaţia civilă din zonă, fiind un liant între armată şi societatea civilă.
De pe site-ul Ministerului Apărării Naţionale aflăm că preotul Ilie Constantin Ţanu este acum cârmuitorul preoţilor din armată, cu funcţia de „Inspector general al clerului militar”, şef al „Secţiei Asistenţă Religioasă” – fără a fi menţionată vreo ierarhie bisericească sau vreun grad militar asimilat pentru domnia sa. Şi Ministerul de Interne are o funcţie similară – tot fără grad şi ierarhie. Activitatea preoţilor militari este reglementată prin „Regulamentul privind asistenţa religioasă în Armata României” din 13.01.2014. Articolul 8 prevede că „Şeful Secţiei asistenţă religioasă este inspectorul general al clerului militar, asimilat gradului de general de brigadă, are rang onorific de vicar administrativ şi este numit în funcţie în condiţiile legii.”
Aşadar „vicar administrativ” onorific este rangul acestui post – noi dorim prin prezenta pledoarie să fie reinstituit rangul episcopal şi de asemenea ierarhizarea clară, la vedere, prin grade militare a preoţilor militari!
Considerăm că în spiritul tradiţiei militare creştine româneşti, prezentate mai înainte vreme, trebuie revenit la ierarhia cu un episcop în armată. De asemenea, limpede ne pare că s-ar mări prestanţa funcţiei celui ce păstoreşte peste militarii noştri dacă el ar fi episcop. Inclusiv ar accentua ideea unei armate creştine, unei armate cu un comandament religios înalt, prestigios. Militarii ar fi mândri că au un episcop ca părinte, iar Biserica Ortodoxă Română ar reîntări prin aceasta legătura specială pe care o are cu oştirea noastră. Aşa cum între anii 1921 – 1948 a considerat legitimă existenţa singurei episcopii neteritorial-zonale, biserica poate acum onora armata prin revenirea la această rânduială – onorul i s-ar întoarce, desigur, din partea militarilor, aceşti „atleţi ai lui Christos”. Chiar cu prilejul unei discuţii particulare cu un preot militar, când dialogul a ajuns în atingere cu această discuţie a ierarhiei, am sesizat o amărăciune a părintelui şi am înregistrat un „desigur” răspicat pentru a avea un episcop ca ierarh superior în armată. În sfârşit, dar cu mare importanţă: pentru noi, covăsnenii, ar fi o recunoaştere şi un prilej de satisfacţie că s-a revenit la o rânduială la care a pus, pe vremuri, umărul un fiu al comunităţii noastre, episcopul militar de Alba Iulia, Justinian Teculescu – părintele nostru spiritual!
În încheiere, sperând că acest Cuvânt al nostru va găsi un pământ unde să răsară, să facă rădăcini şi să rodească, închinăm un gând bun celor două instituţii-pilon ale României: Armata şi Biserica. Trăiască!”
Prof. Florentina TEACĂ
