Cunoaşterea este o reflectare a realităţii în conştiinţa noastră. Mulţi gânditori au încercat să explice ce este de fapt cunoaşterea. Şi pare paradoxală concluzia la care au ajuns unii, precum că cu cât cercetăm mai mult descoperim că ştim tot mai puţin, în comparaţie cu perspectivele imense care ni se deschid.
În lucrarea „Critica raţiunii pure”, Immanuel Kant (1724-1804) susţine că „gândirea se pune în discuţie pe ea însăşi pentru a-şi cunoaşte şi aprecia propria valoare”. Rezultă că gândirea omului devine o sursă de cunoaştere. Dar oare cunoaşterea se bazează numai pe experienţă sau există ceva dincolo de experienţa noastră la baza cunoaşterii?! Filozofii, psihologii, oamenii de ştiinţă, teologii încearcă să explice acest lucru, fiecare în felul său. Noi vom încerca să redăm explicaţia cunoaşterii prin viziunea scriitorului şi filozofului danez Martinus (1890-1981).
În opera sa „Logică”, capitolul al 94-lea, Martinus îşi expune teroria sa, deosebit de interesantă, în sensul că el leagă cunoaşterea de existenţe anterioare, şi nu doar de existenţa prezentă. Desigur, mulţi vor contesta acest lucru, dar nici nu vor putea argumenta sau dovedi contrariul.
Martinus susţine că „orice trăire a unei cunoaşteri noi poate avea loc numai ca un fel de proces de recunoaştere, şi acest lucru… n-ar fi posibil dacă în individul respectiv n-ar exista o memorie despre experienţe anterioare. Dar din acest fapt, că fiecare funcţie de conştiinţă este o reacţie între experienţele actuale şi cele anterioare, urmează deci că funcţia conştiinţei este „mai în vârstă” decât organismul actual al individului respectiv”.
Unii oameni susţin că un copil nou-născut nu posedă niciun fel de cunoaştere, sau cum ar spune latinii este „tabula rasa”. Martinus se întreabă dacă acest lucru este adevărat, şi pe ce se bazează această afirmaţie. El spune că „cunoaşterea nu este direct vizibilă pentru ochii fizici, ci numai indirect cogniscibilă, prin efectul ei în organismul fizic al fiinţei”. – Deci pentru această fiinţă organismul fizic este doar mijlocul pentru manifestarea unei cunoaşteri în planul fizic. Şi mai departe filozoful se întreabă dacă o astfel de manifestare poate fi perfectă când mijlocul de manifestare se află încă în stare embrionară? El îşi susţine ideea printr-un şir de întrebări argumentative: „- Cine poate călători într-un automobil ale cărui roţi încă nu sunt montate? – La ce foloseşte o sapă sau o cazma fără coadă? – Oare nu este un fapt, că orice mijloc (instrument) poate servi perfect scopului său numai când el este perfect construit? De ce deci un organism fizic ar trebui să fie o excepţie? – Oare nu se arată clar că şi el se construieşte progresiv şi apare mai complet în starea lui matură decât în noul născut? – Dar cât timp el este mai complet în starea sa de maturitate decât în starea de nou-născut, deci cum ar trebui utilizatorul lui să poată descoperi la fel de multă cunoaştere în starea lui incompletă sau de nou-născut decât în apariţia lui finită şi matură? – Faptul că utilizatorul organismului fizic dezvăluie numai foarte puţină conştiinţă în starea lui de nou-născut, niciodată în vreo ocazie nu poate indica vârsta conştiinţei sau mentalului utilizatorului, chiar dimpotrivă: dacă conştiinţa din spatele delicatului corp fizic n-ar fi alcătuită din mai mult decât ceea ce se arată prin el, deci acel corp mic, fără îndoială, ar fi complet crescut, şi pentru ce deci ar trebui să servească utilizatorului un corp gata şi pe deplin crescut?” –
Urmându-şi raţionamentul, Martinus „dialoghează” mental cu sine însuşi:
„- Ca o cotestare la aceasta, probabil s-ar putea spune că copilul primeşte primele impresii fizice neavând neapărat înainte vreo memorie sau cunoaştere prin care şi-ar putea explica experienţele actuale, şi că prin urmare totuşi s-ar naşte „o primă cunoaştere”. Şi drept răspuns el continuă: „Pentru a înţelege aceasta, trebuie înţeles mai întâi că o cunoaştere efectiv nu este numai o sumă de detalii din experienţe mai mult sau mai puţin actuale, dobândite cu ajutorul organismului actual, şi memorizabile cu claritate în conştiinţa diurnă, – ci ceva mai fundamental şi mai profund în conştiinţă. Ea cuprinde şi o sumă de detalii nememorizate. Se înţelege că cunoaşterea cuprinde un tot numit conştiinţă diurnă. Dar dacă ea nu s-ar manifesta şi sub alte forme, ar fi total în zadar, iar existenţa fiinţei vii ar fi o imposibilitate”.
Autorul clasifică fenomenul cunoaşterii în trei categorii sau stadii: „stadiul A”, „stadiul B” şi „stadiul C” de cunoaştere, şi aduce explicaţiile necesare în acest sens: „Conştiinţa diurnă este numai o cunoaştere în primul stadiu, unde detaliile încă sunt clar memorizate. Noi putem numi acest stadiu „stadiul A”. Din acesta cunoaşterea trece în alt stadiu, schimbându-se în voinţă, acţiune conştientă sau manifestare. Acest stadiu poate fi numit „stadiul B”. După acesta ea se schimbă în funcţii automate, care sunt obişnuinţe şi înclinaţii, care efectiv sunt acelaşi lucru cu talentele şi capacităţile. Noi putem numi acest stadiu „stadiul C”. În acest stadiu, sarcina ei, în calitate de cunoaştere conştientă, a culminat deja demult; nu mai este necesar să se păstreze ca memorie; şi aici ea deci există ca o funcţie a conştiinţei lucrând independent, pe care noi o numim subconştient”.
În continuare autorul insistă asupra stadiuliui C, al subconştientului, şi asupra aspectului creativ al fiinţei: „Din subconştient sunt dirijate toate funcţiile de sine stătătoare din organism, ca de exemplu cele ale inimii, glandelor, digestiei şi creşterii. Ele sunt deci cunoaştere transformată în centri de energie lucrând independent, care nu mai au nevoie de un îndemn voit şi de control conştient al fiinţei. Acel control şi acel îndemn deci sunt încetate, astfel că individul nu mai are nevoie să conducă acele funcţii cu ajutorul creierului. Dar când el nu mai are nevoie să le conducă cu creierul, el nu mai are nevoie nici să fie încărcat cu o memorie conştientă sau cunoaştere despre scopul şi conformarea la scop a acelor funcţii, din cauză că acea memorie sau cunoaştere deja cu mult timp în urmă s-a îndepărtat din conştiinţa diurnă a fiinţei”.
Mai departe Martinus demonstrează că tot ce se întâmplă are loc după un plan, serveşte unui scop, deci nu este nimic doar pură întâmplare sau hazard: „Că funcţiile independente reprezintă o manifestare de conştiinţă, se arată ca un fapt prin acordarea lor la plan sau la scopul perfect raţional pe care îl îndeplinesc ele. Dacă acordarea lor la plan sau la îndeplinirea unui scop intelectual extrem de înalt ar putea apărea fără să fi fost cunoaştere în „stadiul A”, pentru ce deci ar folosi funcţia cerebrală şi înţelegerea intelectuală? – Dacă organele, cele mai perfecte „maşini” care există, s-ar fi putut construi pe sine însele total conforme unui scop logic, fără mijlocirea experienţei şi cunoaşterii unei fiinţe, tot la fel orice altă maşină şi orice alt mijloc s-ar putea construi pe sine. Un tren de mare viteză, un automobil sau o maşină de presat rotativă ar putea deci să se creeze fără anterioarele gândire, planificare intelectuală şi dirijare de către o fiinţă, mai ales pentru că acele maşini sau mijloace nu-şi îndeplinesc misiunea lor mai inteligent sau mai intelectual decât organele fiinţei.
Peste tot sau în toate lucrurile, unde cunoaşterea individului se află în „stadiul A”, cu alte cuvinte în stadiul de conştiinţă diurnă, acolo în niciun fel nu poate avea loc o creare în afara bazei unei inteligenţe sau cunoaşteri conştiente. Când oamenii văd că maşinile nu se pot crea pe sine însele, deci cauza este că acea creare este cunoaştere în „stadiul A”, în timp ce crearea de organe deja cu mult timp în urmă a devennit cunoaştere în „stadiul C”, stadiul în care cunoaşterea conştientă a devenit superfluă, deoarece de-a lungul multor vieţi funcţiile creaţiei din conştiinţă s-au schimbat demult în funcţii ale obişnuinţei, şi astfel au devenit autostimulative”.
Referitor la crearea de organe, filozoful danez are următoarea explicaţie: „Crearea tuturor organelor actuale deci a început cândva în materie fizică precum funcţii de voinţă conştiente, intelectuale, şi astfel au aparţinut cunoaşterii în „stadiul A”. Dar atunci organele încă nu deveniseră organe; atunci ele se găseau în stadiul maşinilor din prezent, şi fiinţele respective aveau alte organisme sau corpuri, care puţin câte puţin s-au înlocuit cu cele actuale. Şi în acelaşi fel şi cele prezente puţin câte puţin vor fi înlocuite cu organe viitoare care acum se află în stadiul de maşină. Aceasta înseamnă că prin faptul că în timpul nostru oamenii pământeni se ocupă de progresarea intelectualităţii, inevitabil va urma o manifestare sau activitate, şi ea poate avea loc numai ca schimbare de materie. Prima schimbare de materie este o tehnică conştientă şi, printr-o repetare suficientă tehnica conştientă devine o funcţie a obişnuinţei, devine capacitate, care este o funcţie de sine stătătoare, independentă faţă de creier. Dar devenind independente faţă de creier, acele funcţii, fără îndoială, schimbă corpul fizic, care deci puţin câte puţin este echipat cu mulţi centri lucrători de sine stătători, şi crearea, începută ca şi cunoaştere în „stadiul A”, trece în cunoaştere de „stadiul B”, şi va sfârşi ca putere de creaţie complet independentă, care deci este cunoaşterea în „stadiul C”.
Mai departe autorul subliniază rolul exersării: „Dacă n-ar fi exact aşa cum s-a arătat aici, orice dobândire de capacitate şi de talent ar fi imposibilă, dar… faptele arată că „exersarea îl face pe maestru”, şi nimeni nu dobândeşte rutină fără exersare. Dar exersarea creează nişte centri ai unei funcţionări independente, prin care creierul fiinţei se descarcă în avantajul dobândirii durabile a unei noi „cunoaşteri A”. În continuare este precizat rolul ştiinţei: „Ştiinţa există nu numai pentru a prezenta o cunoaştere clară, diurn-conştientă, despre ceva sau altceva, ci şi pentru a fi transformată în voinţă şi astfel a trece într-o manifestare şi activitate. Şi după trecerea culminării acestora, precum s-a menţionat, ea iese din conştiinţa diurnă transformată în funcţiile de sine stătătoare numite însuşiri, capacităţi sau talente”.
Dar care este rolul acestora, ne explică tot Martinus: „În spatele organismului sau corpului copilaşului nou-născut deci există o serie de astfel de capacităţi şi talente, o serie de funcţii lucrătoare de sine stătătoare, după care sunt destinate sorţii existenţa şi creşterea micuţului corp, formarea lui şi posibilitatea de a-l folosi. Deoarece acea serie de talente reprezintă „cunoaşterea C”, cu alte cuvinte cunoaştere în a treia sa fază sau în al treilea stadiu, în care ea a devenit deja o funcţie de creaţie independentă, deci se arată un fapt, că mentalitatea sau conştiinţa utilizatorului respectiv, invizibil, al micului organism este mai în vârstă decât acel organism fizic. În care alt fel ar putea apărea cunoaşterea, care se arată un fapt în organism, prin crearea sau apariţia acestuia după un plan? – Şi cum altfel ar putea apărea capacităţile sau talentele, pe care se bazează crearea acelui organism?” –
Sunt oare aceste capacităţi sau talente moştenite de la părinţi? Să vedem cum argumentează filozoful: „Afirmaţia că ele sunt moştenite de la părinţi arată pur şi simplu o naivitate evidentă şi o necunoaştere despre împrejurările faptice, deoarece dacă ar fi aşa, niciodată n-ar avea loc vreo evoluţie. Toate fiinţele vii ar rămâne veşnic o copie exactă a părinţilor lor. Aşadar, de unde ar trebui să vină toate acele talente şi capacităţi pe care le posedă mulţi copii, dar în niciun fel nu le posedă părinţii şi străbunicii lor, şi care chiar în niciun fel nu sunt constatabile în familia respectivă? – Cum pot nişte părinţi lipsiţi de talent să nască un geniu? – Şi cum se poate întâmpla că nişte copii de genii nu sunt şi ei înşişi genii? – De unde vin toate acele însuşiri, talente sau capacităţi care uneori se descoperă, că un fiu sau o fiică aparţine unui total alt plan, mult mai înalt mental decât cel al părinţilor? – Desigur, ele nu pot veni pur şi simplu din aer. Încă niciodată nu s-a văzut ceva creându-se din aer”.
Experienţa, munca asiduă, studiul şi exerciţiile duc la creşterea mentalităţii: „Şi precum s-a arătat deja, fără îndoială, faptele mai arată că o creştere a mentalităţii în niciun fel nu poate avea loc în altă manieră decât chiar prin dobândirea de experienţă şi prin muncă sârguincioasă, prin studii şi exerciţii. Şi oare nu tocmai acea muncă şi exersare se transformă în obişnuinţe noi, şi oare obişnuinţele nu sunt acelaşi lucru ca şi embrionul unor funcţii automate, şi oare acelea nu sunt acelaşi lucru ca şi nişte însuşiri, talente sau capacităţi noi, şi oare noi n-am ajuns prin aceasta la forţele care se descoperă în spatele apariţiei fetusului sau organismului? – Acele forţe deci sunt cunoaştere în „stadiul C”. Dar pentru a ajunge în „stadiul C” (de funcţie creatoare independentă), cunoaşterea a trebuit să străbată „stadiul B” (voinţă conştientă şi activitate), şi înainte de acesta „stadiul A” (cunoaştere diurn-conştientă), şi deci prin aceasta viaţa însăşi ni se descoperă, aşa precum forţele mentale care se ghicesc în spatele existenţei organismului au fost cândva cunoaştere diurn-conştientă clară; ea arată deci ca fapt, că conştiinţa (aceleaşi forţe mentale), care apare acum în corpul copilului nou-născut, mai înainte a existat ca şi conştiinţă diurnă clară”.
Cu aceasta Martinus ajunge la o concluzie care nu este acceptată de învăţătura creştină, deoarece ea se referă la reîncarnare, dar noi nu facem decât să expunem (în traducere) un punct de vedere al unui filozof care are o viziune puţin diferită de a noastră, însă lecturarea materialului constituie un bun exerciţiu intelectual şi o abordare mai neobişnuită a problemelor existenţei noastre pe pământ: „Se mai arată că acea conştiinţă a existat într-un corp fizic anterior, deoarece nişte capacităţi fizice şi talente pot apărea numai pe bază de experienţe fizice, care se pot dobândi numai printr-un organism fizic care, desigur, este mijlocul (instrumentul) fiinţei vii pentru fiecare manifestare fizică. Deci reîncarnarea nu mai este o utopie, nu mai este o dogmă, nu mai este o afirmaţie lipsită de fundament, ci o culme a logicii. Imposibilitatea de atins a fiinţelor vii ca realităţi eterne sau fără de moarte este o ştiinţă. Şi prin aceasta se dezvăluie în faţa lumii un mare adevăr, care în sine însuşi este cheia unei bune înţelegeri despre existenţă”.
Cititorilor interesaţi de mai multe detalii le recomandăm adresa e-mail: [email protected] sau: www.martinus.dk , unde se pot cere informaţii despre operele lui Martinus. O parte dintre materiale au fost traduse de către autorul acestor rânduri, astfel că sunt accesibile şi în limba română.
Mihai Trifoi
