Hoinărind prin Orientul Îndepărtat (12)
Un mic demon care mereu îmi bibileşte subconştientul, împingându-mă să fac unele lucruri necugetate, mă îndemnase mai de multişor să ajung la Kowloon Bay, pe cel mai periculos aeroport din lume.
Însă fusesem atenţionat: nu aveam voie ratez aterizarea! Nu că aş fi stat eu la manşă, alături de… “kiloţi” (cum sunt numiţi peste Prut cei care conduc avioane), ci fiindcă picajul din înaltul cerului pe pista din Hong Kong reprezenta o veritabilă provocare.
Un aeroport vestit pentru periculozitatea sa
Şi întrucât în episodul precedent am povestit câte ceva despre incredibilele recorduri stabilite de celebra peninsulă din Asia de Sud-Est, am să evoc în continuare pe scurt istorioara acestei ciudăţenii aeronautice. Fiindcă Aerodromul “Kai Tak” a atras numeroşi vizitatori amatori de senzaţii extreme, semănând un pic cu un gigantic “montagne russe”, la figurat.
Din păcate pentru mine, dar din fericire pentru ceilalţi pasageri şi locuitori din zonă, primejdioasa locaţie a fost dezafectată, aşa că nu am mai “prins-o în viaţă”, cum se spune. Odată cu creşterea exponenţială a traficului aerian din acel perimetru, teama populaţiei, dar şi a autorităţilor locale de producerea unor accidente catastrofale creştea de la o zi la alta. Prin alte părţi se întâmplaseră coliziuni, acroşări, ratări ale aterizării sau decolării pe suprafeţe de teren enorme, darămite într-un spaţiu atât de restrâns.
Astfel că într-o dimineaţă, în locul avioanelor au apărut… buldozerele.
Experienţa unui amic
Un amic care a trecut pe acolo în anul 1997, mi-a relatat deloc entuziasmat despre palpitanta sa aventură a plutirii foarte aproape de zgârie-nori. “Ştii, aveai impresia că aripile aereonavei vor atinge în orice clipă vreo clădire, un perete, atât de razant treceam. Exagerând puţin, chiar puteam vedea ce aveau în farfurie locatarii de la etajele superioare (orez şi peşte). Doamne, ce senzaţie stranie am trăit”…
Pista principală lungă de aproape patru km fusese croită iniţial chiar în inima oraşului, fiindcă la început Hong Kong era o urbe de dimensiuni relativ modeste. Pe atunci edililor nici nu le trecea prin cap ce boom economic avea să se abată asupra lor, propulsând localitatea în fruntea topului metropolelor hiperaglomerate ale lumii, în care aşa cum se plângea un băştinaş: “Astăzi băiatul cu pizza ajunge la o anumită adresă mai repede decât… Poliţia”.
Dosită “undeva, după blocuri” – cum cântă rapperii bucureşteni – panglica de beton pe care soseau şi plecau avioanele se găsea plasată ca într-o oală, la nivelul mării, în jur aflându-se numai relief muntos. Ca atare, li se cerea piloţilor o iscusinţă deosebită ca să plonjeze ori să ridice abrubt uriaşele jumbo-jet-uri prin păienjenişul de «skyscraper» – cum li se spune acestor uriaşe construcţii verticale din oţel şi sticlă – de teama să nu agațe… vreo antenă de televizor.
O soluţie radicală
În 1998 s-a impus o soluţie radicală: periculoasa aerogară despre care v-am istorisit până acum, a fost închisă definitiv. Între timp se construise un aeroport uriaş, ultra-sofisticat, amplasat la 30 de kilometri pe o insulă artificială, special construită într-un golf. Toată lumea a răsuflat uşurată. Numai eu am oftat, regretând că n-am apucat să-l testez pe cel vechi.
Iar cum numai asiaticii ştiu să pună în operă în timp record construcţii imposibile, a apărut din spuma… mării cât ai zice “legaţi-vă centurile de siguranţă” ultra-modernul Hong Kong International Airport, alintat pe numele său mic, “Chek Lap Kok”.
Imediat colosul a intrat în Cartea Recordurilor drept cea mai mare suprafaţă acoperită din lume. Aici să nu poţi să-ţi laşi o clipă minorii din mână, nesupravegheaţi, deoarece sunt absorbiţi de “viespar”…
Fraţii siamezi
Afându-mă în vechiul Regat Siam, am vrut să aflu de unde provine expresia de “fraţi siamezi”? Văzusem cu o zi în urmă în faţa unui hotel din staţiunea Phuket coborând dintr-o maşină specială o asemenea (nici nu ştiu cum să o numesc?) “pereche” de gemeni, uniţi în zona capului. Era o imagine şocantă, însă cei doi îşi sincronizau mişcările şi păreau că s-au adaptat situaţiei imposibile.
Expresia s-a lansat încă din anul 1811, când în Thailanda s-au născut fraţii Ciang şi Eng, care aveau piepturile lipite. Cum pe atunci operaţiile de separare nu se puteau efectua, cei doi nefericiţi au constituit nu doar o mare curiozitate, ci un semn de rău augur.
Însă până la urmă nu s-a întâmplat nimic catastrofal. Ba din contră, cei doi au crescut, fiind plimbaţi la început prin propria ţară, apoi în vecini, ajungând treptat celebri pretutindeni. S-au îmbogăţit în urma acestor pelerinaje cu iz de circ. Culmea că s-au… căsătorit cu două surori şi au avut copii. Când au împlinit 63 de ani au încetat din viaţă la trei ore diferenţă unul de altul.
În zilele noastre această expresie se poate aplica şi unui cuplu de prieteni foarte apropiaţi sau unei perechi de artişti ce mereu apar împreună, precum Stela şi Arşinel.
Delicatese asiatice
Gândaci pe… băţ
Să trec acum la alt subiect. Ei bine, în voiajul prin Asia am ingurgitat aproape de toate. M-am ferit de… lighioane cât am putut, însă nu pun mâna-n foc că nu am înghiţit (fără să am habar) şi preparate din vietăţi dezagreabile. Despre frigăruile de… crocodil pe care le-am mâncat benevol, v-am povestit.
La restaurant mesele sunt rotunde, cât să ia loc opt-zece muşterii. Cel mai obişnuit meniu conţine câte şapte-opt feluri, aşezate în mijloc pe o placă circulară de sticlă sau lemn, pe care meseni o învâretesc. Pe rând, fiecăruia îi vin în faţă castroane cu sosuri, legume fierte, carne prăjită, supe, tocăniţe, colţunaşi şi aşa mai departe. Plus nelipsitul munte de orez fiert, cleios, insipid, inodor şi… alb. Bâhhh, ce gust are…
La început am tot întrebat în stânga şi-n dreapta „Ce-s astea din blide? Din ce sunt făcute delicatesele (porcăriile) pe care le vom mânca?”, „Ce fel de carne este?” Dar ospătăriţele (fiindcă, de regulă, servesc muieri) nu ştiau o iotă străineză. Zâmbeau şi aprobau. Rar dădeam de câte un interlocutor care să mă lămurească.
Secretele vietnamezilor
Într-o zi m-am documentat „pe săturate” într-un restaurant vietnamez privitor la secretele lor culinare. După ce degustasem o delicioasă supă din aripioare de rechin, l-am tras de limbă (la figurat) pe patron.
Era un bărbat isteţ, pus pe glume, care se numea Tin sau Tinh, nu mai îmi amintesc exact. Reţin însă că îşi botezase elegantul local într-n fel şocant, „La rechinul cel blând” (!), utilizând un oximoron. Nu e ceva de mâncare, deşi are legătura cu… limba. L-am felicitat, crezând că omul la bază e lingvist, însă habar nu avea ce e aia. Pur si simplu aşa îi venise pe scăfârlie.
– Vedeţi, dacă puneam un nume obişnuit localului, să zicem „La rechinul fioros”, nimeni nu s-ar fi mirat. Am vrut să şochez clienţii. Şi uite că am izbutit, mi s-a confesat înţeleptul proprietar.
Reţetă la îndemâna oricui
Festinul a continuat cu o reţeată de a sa, pe care o ştia din familie: salată de pui cu alune. Ceva simplu, ieftin şi bun.
L-am rugat să mi-o scrie, ca să o încerc acasă la un chef cu prietenii. A mâzgălit ceva pe un şerveţel, pe care încerc acum să-l descifrez: o jumătate de kg. de piept de pui (taiat în pătrăţele) două salate verzi, un sfert de cană cu alune pisate, trei cepe roşii (tăiate mare), un ardei iute, o lingură de zahăr, puţin piper măcinat, 200 grame de oţet, câteva frunze proaspete de mentă, coriandru, puţină sare.
Carnea şi ceapa se frig într-o tigaie, cu puţin ulei. Se pregăteşte un sos din oţet şi apă, care trebuie turnat peste salata mărunţită şi amestecată într-un castron cu restul condimentelor. Punem şi carnea după ce s-a răcit, adăugându-se sare după gust. La final presărăm alunele pisate şi o servim mintenaş.
Văzând că sunt încântat, patronul s-a „ambalat” şi mi-a sugerat nişte specialităţi locale mai şocante: cărăbuşi prăjiţi, vrăbiuţe crocante, friptură de raţă cu sirop de ananas, gândaci în zeamă din muguri de bambus !?
– Fugi de aici cu aiurelile astea, i-am tăiat-o scurt. «Make me vomit!»
A râs satisfăcut, artându-mi un… bol gol: «You are my guest»…
Alte “bunătăţi”
…A desfăcut apoi o sticlă de vin din partea casei şi s-a aşezat alături, dezvoltând subiectul. Meniul la care se gândea părea tot mai scabros, ca să nu spun scârbos, de-mi făcuse stomacul… “ferfeliţă”.
– Oho, am şi alte bunătăţi. Poate par ciudate pentru voi, europenii, însă nouă ne plac la nebunie.
Şi a început să le etaleze. Pentru a nu vi se face rău, stimaţi cititori, vă rog să citiţi mai departe numai cu acordul părinţilor ori familiei şi numai dacă aveţi peste 65 de ani. Am să folosesc diminutive, aşa cum vorbeşte o cunoştinţă de-a mea, atunci când vrea să atenueze impactul emoţional.
Sticle de whisky cu… şerpi
Aşadar, colţunaşi cu cărniţă de căţel, broscuţe pe grătar, creieraş prăjit de maimuţică, frigărui de şobolănel. Şi un drink pe cinste, ca să-mi revin: whisky cu şerpişori îmbălsămaţi!!!
– Aici, în Asia aveam o deviză : „Orice mişcă este… manjabil!”
Dacă l-aş fi întrebat în acest context o chestiune la ordinea zilei în Europa: «This is lasagna with beef? », probabil că mi-ar fi răspuns cu umorul care-l caracteriza : «Of… “horse” it is! »
…I-am cerut câteva felii de lămâie, am plătit şi cu gura-pungă am zbughit-o afară, la aer poluat.
Sentimente pioase
La un moment dat, înainte de desert, am discutat tangenţial despre credinţa lui şi a confraţilor săi, pentru că într-un colţ am văzut un mic altar, cu statuete, flori, lumânări şi felurite ofrande.
Mi-a spus că la vietnamezi sentimentul religios se manifestă mai ales prin respectul şi pioşenia faţă de cei plecaţi din lumea aceasta, strămoşii fiind onoraţi ca pe nişte zei. În orice casă, hotel, restaurant, magazin, chiar şi la bordul autocarelor (!) sunt amenajate mari sau micuţe altare întru cinstirea răposaţilor.
Tin sau Tinh, zice-ţi-i cum vă vine la gură, îmi dovedise că era niţel filosof, emiţând la un moment dat următoarea cugetare înţeleaptă: „Preamăritul Buddha îi iubeste pe cei săraci cu duhul, pe naivi şi prostănacii. Altfel nu ar fi creat atât de mulţi!”
Oare, pe unul ca mine, l-ar simpatiza? (Va urma)
Horia C. Deliu
