Privind societatea zilelor noastre, nu putem să nu observăm o anumită diminuare a spiritului civic, o anumită delăsare, adesea o abandonare de sine a cetăţeanului împovărat de taxe şi impozite, adus la „sapă de lemn” şi la disperare, o nepăsare transformată în „lehamite” faţă de tot ce se întâmplă în jurul lui, în viaţa lui. Şi dacă el nu-şi pune capăt zilelor, atunci a găsit o altă soluţie, îşi duce zilele … la cârciumă sau la bodega din colţ, căci în acest fel „e fericit şi uită de toate”. Numai că dimineaţa, când se trezeşte „mahmur”, constată că viaţa nu s-a schimbat deloc în bine, copiii cer de toate, nevasta îl ceartă mereu, şi atunci „o ia de la capăt” în calitate de muşteriu la aceeaşi cârciumă unde-şi are prieteni ca el…
Desigur, acesta este doar un exemplu, căci n-or fi toţi la fel, dar el ilustrează o anumită „stare de spirit” care a pus stăpânire pe mulţi oameni nevoiaşi şi lipsiţi de perspectivă, pe care nimeni nu se gândeşte să-i trezească din letargia ce i-a cuprins. Şi adesea mulţi dintre ei se pierd în „noaptea minţii” şi o iau pe căi greşite. Aceşti oameni nu mai ştiu nici ce este „cultul muncii”, nici ce este „spiritul civic”, ei comportându-se ca nişte oi rătăcite de turmă. Nu de puţine ori am văzut asemenea specimene, când cu ocazia unor inundaţii veneau echipe de salvare şi într-ajutorare ca să le protejeze casele, să le aducă materiale de construcţie, să le facă locuinţe, în timp ce mereu găseai pe câţiva la bodega satului, cu paharele în mână, veseli nevoie mare, şi nepăsători, nepăsători peste poate, încât stăteau şi se uitau cum lucrează alţii pentru ei. Şi chiar la recentele înzăpeziri s-au mai găsit destui oameni în putere, nu vorbim despre bătrâni, care aşteptau să vină semenii lor să le deszăpezească amărâtele de case, ori să le facă poteci prin curte sau la ieşirea în uliţa satului.
Noi facem aluzie numai la un anumit segment de populaţie, la oamenii care şi-au pierdut „simţul civic”, şi mai ales în comunităţile săteşti. Pe vremuri în comunităţi exista aşa-numitul „sfat al bătrânilor”, dar astăzi cei mai tineri râd de asemenea „bazaconii”. Dar ne întrebăm de ce acest gen de sfat n-ar exista şi azi? Desigur, lumea s-a schimbat mult. Dar de ce n-ar exista şi azi, dacă nu „sfatul bătrânilor”, atunci „sfatul celor mai buni gospodari” sau „sfatul profesioniştilor”, care să gândească şi să decidă, să zicem „cele mai bune măsuri de într-ajutorare în caz de necesitate” sau să gândească cu toţii cum „să-şi facă vara sanie şi iarna car”, adică să aibă o viziune de dezvoltare a propriei comunităţi în timp oportun, venind astfel în sprijinul primăriei, care nu le poate face chiar pe toate. Dar mai bine aşteptăm să vină alţii să ni le facă, şi noi să nu contribuim cu nimic, dar să ne plângem mereu de milă. S-au văzut şi exemple de oameni săritori, gata oricând să-i ajute şi pe ceilalţi, şi mai ales pe cei neputincioşi. Din păcate, aceştia sunt prea puţini, ori lucrurile ar trebui coordonate şi oamenii să ştie dinainte cine şi ce are de făcut, să existe responsabilităţi. În acest fel, în cooperare cu autorităţile locale, în cazuri urgente s-ar putea interveni cu promptitudine pentru a contracara efectele distructive ale naturii dezlănţuite. Respectiva „echipă de intervenţie locală” ar putea acţiona pe „sectoare” dinainte stabilite. Ba mai mult, constatând că în ultimele ierni zăpada le-a acoperit şi izolat gospodăriile, înseamnă că acest fenomen se poate repeta şi în anii următori, mai ales în anumite regiuni. Şi atunci de ce n-ar avea fiecare comunitate cel puţin un utilaj de curăţare a zăpezii, care să-i ajute pe săteni să-şi croiască drumuri prin nămeţii de zăpadă şi să facă legătura cu drumul principal? Aşa n-ar mai trebui să aştepte zile întregi până la sosirea autorităţilor „să-i dezgroape”. Bineînţeles, toate acestea se pot face prin înţelegere cu primăria şi cu sprijinul acesteia, de exemplu la decontarea motorinei consumate de săteni în acest scop. În acest caz toţi ar da dovadă cu adevărat de „spirit civic”. Însă astfel de lucruri pot fi făcute numai de către cei care iubesc cu adevărat munca şi pe aproapele lor. Din nefericire trăim într-o societate în care fiecare este pentru sine însuşi mai aproape, într-o societate în care domneşte egoismul, invidia, aroganţa şi arţagul, o societate în care a cam dispărut grija şi respectul faţă de bătrâni, în care unele mame inconştiente îşi aruncă copilul nou-născut la ghena de gunoi, o societate în care se găsesc destui indivizi să-ţi dea în cap pentru câţiva lei ori să-ţi fure lănţişorul de la gât sau poşeta din mână, chiar în plină stradă. Mulţi dintre cei rămaşi subit fără locuri de muncă se îndreaptă către zona infracţionalităţii pentru a supravieţui, şi cum să-i condamni când chiar societatea i-a aruncat „în gura leului”?
De aici deducem faptul că nu este suficientă o acţiune de jos în sus sau de sus în jos, ci acţiuni concomitente, pentru ca undeva la mijloc acţionarii să se întâlnească. Adică „cei de jos” nu pot aştepta ca totul să li se facă de către „cei de sus” iar ei să stea nepăsători şi să se uite. Şi „cei de sus” nu trebuie să aştepte şi să întârzie să ia măsuri benefice până când nu vor veni la ei cu mânie „cei de jos”, pentru că atunci va fi prea târziu. Uniţi-vă, fraţilor, şi acţionaţi la unison pentru propăşirea ţării!
Cei puşi să conducă să gândească planuri bune şi să creeze locuri de muncă pentru toţi cei apţi de muncă, indiferent de vârstă; de obicei după 50 de ani nu te mai angajează nimeni. Şomajul nu este o soluţie, ci o plagă socială, iar neputinţa conducătorilor de a crea locuri de muncă dovedeşte incompetenţa lor. În această ţară sunt atâtea de făcut! Şi de ce nu se fac?! „Lipsa de fonduri” nu este o explicaţie plauzibilă. În caz de forţă majoră, dacă trebuie să sapi o groapă şi n-ai cazma, o faci şi cu mâinile goale, dar tot o faci! Iar dacă n-aveţi fonduri, găsiţi-le, dragi guvernanţi, nu de aceea v-au pus conducători poporul?
Şi dacă vorbim despre „cultul muncii”, acesta se formează în timp, prin stăruinţă şi exemplu bun. Îl găsim şi la chinezi şi la japonezi, care au devenit cu adevărat „dependenţi de muncă”, şi de aceea au şi progresat atât de mult. După război, poporul german s-a ridicat din ruine şi cenuşă prin muncă stăruitoare şi disciplină, iar astăzi este din nou în elita Europei. Noi unde suntem?! Am distrus şi ce-am avut, am vândut pe mai nimic bogăţiile ţării şi continuăm să le vindem cu inconştienţă, până când vom vinde şi pământul de sub noi… Oare nimeni nu se găseşte să ne oprească? Nimeni nu e capabil să îndrume poporul pe drumul mântuirii?! Toţi vor să ajungă la putere, să câştige bani rapid pe orice cale şi să trăiască în lux şi distracţii nesfârşite, adunând averi nemeritate, indiferent de consecinţe. Dar istoria se repetă, şi vorba biblică: vine o vreme când cei din urmă vor fi cei dintâi… De aceea fiţi raţionali, domnilor, şi trăiţi decent, gândindu-vă şi la cei mulţi şi necăjiţi, şi dacă nu le puteţi oferi peştele, cel puţin daţi-le o undiţă şi învăţaţi-i să-l prindă singuri, precum bine spune o anecdotă a zilelor noastre…
Mihai Trifoi
