De la Gura Căinarului, din nord, până la Tănătari (raionul Căușeni), în sud, am parcurs, prin Basarabia, un drum lung pe care ne-am rătăcit de câteva ori, din lipsa indicatoarelor rutiere. Am trecut prin multe localități, sate mari cu peste 2000-3000 de locuitori: Căprești, Prodănești, Ștefănești, Ordășeni, Pistruieni, Brânzenii Noi, Negureni, Nucăreni, Țânțăreni, Codru nou, Zaharenco, Românești, Ratuș etc. Multe sate au nume similare cu nume de sate din România. Am circulat și în condiții foarte bune, pe o șosea, unde, din loc în loc, citeam pe un panou: „reabilitarea drumului a fost finanțată de poporul american.”
Tot greșind drumul, la un moment dat, ne aflam la 20 de km de Tiraspol, puțin deci până să intrăm în Transnistria. Ne întoarcem spre Căușeni, raion în care se află localitatea căutată de noi. Satul Tănătari, însemnând „așezare cu ape minerale”, are 3200 de locuitori, iar la școală sunt 480 de elevi, sat mare ca toate satele din Basarabia. Deși mari și vechi, privind din depărtare satele, nu vedem biserici. Aflăm și știam că la ei, în regimul comunist, bisericile satelor au fost distruse. Foarte puține au scăpat, prin adevărate minuni, ca cea din satul Onițcani. Acum, în sate, sunt doar biserici noi.
Până la urmă am ajuns unde eram așteptați, în satul Tănătari. Președinta Despărțământului ASTRA „Valul lui Traian”, doamna Lidia Jubea, ne-a așteptat până foarte târziu – era aproape zece seara când am ajuns. Am aflat că seara devreme fusese multă lume, dar am mai găsit vreo 30 de persoane. A doua zi era zi de lucru, cât să ne mai aștepte? Am întârziat mult … dacă drumurile din Basarabia sunt așa cum sunt.
La o cană de ceai, au început discuții absolut neprotocolare, ca între prieteni. Noi, oaspeții, ne-am prezentat, mulțumindu-le pentru dragostea cu care ne-au așteptat. Cu aceeași dragoste, am venit să-i vedem la ei acasă, să ne cunoaștem. Câțiva erau în costume populare. Peste tot și mereu, dragostea pentru tradiție. Aceste costume, dincolo de zona din care provin, transmit sentimente, transmit buna credință și înțelepciunea de veacuri a neamului. Ne și apropie sufletește. Ne îndeamnă să ne spunem fiecare păsul. Așa am simțit.
Astfel, un bărbat mai în vârstă, dar în putere, pe nume Nicolae Surugiu, cu o frumoasă și expresivă voce, „ne zice” o minunată baladă, cu un puternic caracter educativ, care ne-a impresionat pe toți. Povestea cerbului crescut, ca pe copilul lor, de doi sărmani bătrâni – voievodul locului își dorea cerbul la curtea lui, promițând bătrânilor, în schimb, bogăție și cinstire. Bătrânii refuză, nemaiavând nevoie, la vârsta lor, de nicio bogăție, însă dau libertate cerbului de a alege. Cerbul, dând din cap, vorbește: „La curtea ta aș fi o fiară, o jucărie pentru proști. La casa lor sunt o comoară pe care tu n-o s-o cunoști”, iar voievodul, stând pe gânduri, cugetă „că nu-i de-ajuns să fii măreț, temut și veșnic de măreția ta pătruns”, că trebuie „să ai un suflet măreț și bun și iubitor, de vrei să fii iubit de oameni și de podoaba codrilor.” Ce învățăminte profunde! Se poate generaliza și la țări, mai mici, mai mari, mai puternice… Care e țelul lor? Care sunt mai fericite? Ce-o fi fost în sufletul basarabeanului Nicolae Surugiu când spunea, cu atâta patos, povestea?
O doamnă, Rodica, asistentă medicală, pare-se, mărturisește că este interesată de viața oamenilor și de tot ce înseamnă vechime. Ne spune că are multe casete înregistrate cu tanti Maria a lui Macovei din Mogosești (Dumnezeu s-o ierte, c-a trecut la Domnul de cinci ani!) cu multe cântece populare – creații întâlnite pe ambele maluri ale Prutului. Ne spune, cu emoție, o poezie știută de la tanti Maria. Aplaudăm.
Alt bărbat e preocupat de situația cimitirelor eroilor. Armata română a luptat, acolo la ei, la Tănătari și Ursoaia, unde au căzut 29 de militari români. Au fost înmormântați în cimitirele celor două sate, fiecare cu crucea și numele lui, dar când au venit sovieticii au distrus crucile și nu se mai știe cine a fost înmormântat acolo. Ei vor să construiască un monument cu numele eroilor, dar nu au știință cum să afle numele militarilor români ce și-au dat sufletul pe glia lor. Doamna prof. Areta Moșu le dă o adresă, un număr de telefon de la Asociația „Cultul eroilor” din România. Mai spunea că nemții au răspuns imediat solicitării lor (au căzut și soldați nemți acolo), pentru că ei au o organizație foarte bine pusă la punct ce are grijă de „mormintele soldaților nemți din toată lumea”.
. .
Aflăm că, din cei prezenți, mulți n-au avut posibilitatea de a trece Prutul. Și în Tănătari, ca și în România, oamenii pleacă la muncă în alte țări. Cam jumătate din locuitorii satului lucrează în Rusia (mi se pare foarte mult), în Europa mai puțini. Îl aud pe unul dintre vorbitorii mai în vârstă: „pentru partea materială, uităm de suflet.” Așa este.
O profesoară ne spune cum îi învață pe elevii ei să cânte „Ștefan cel Mare și Sfânt”, „Moartea lui Mihai Viteazul”, „Anul 1941” ș.a. Copiilor le place, cântă cu ardoare. Când îi întreabă „Ce suntem noi?”, ei știu să răspundă că suntem români basarabeni. Însă acasă, părinții sunt plecați și când revin „nu le fac o educație corectă din cauza condițiilor materiale.” Părinții trăiesc momentul, nu se gândesc la viitorul copiilor lor.
Doamna prof. Areta Moșu, în calitatea de președinte al Despărțământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu”, Iași, după ce oferă publicații ale ASTREI, spune că este important să privim în viitor, să nu trăim cu gândul la ce a fost, arătând ce beneficii au adus copiilor basarabeni taberele „Acasă la noi” organizate de ASTRA. Sute de copii au participat în cei aproape 20 de ani, au trecut Prutul, au vizitat regiuni din România și i-au cunoscut pe românii din țară. Au văzut că sunt la fel cu ei, vorbesc ca și ei. Au văzut altă lume. ASTRA Iași intenționează să alcătuiască, în anul 2016, la 20 de ani, o carte care să cuprindă liste cu toți copiii ce au fost în tabere în România. De ce această carte? Pentru că este minunat ca adulții de astăzi să se regăsească în această carte.
Arătându-le volumul „Republica Moldova – țara mea europeană”, editat, de curând, de ASTRA Iași, dna Areta Moșu spune că volumul cuprinde eseurile câștigătoare scrise de elevii și studenții basarabeni care au participat la un concurs pe această temă. Tinerii de astăzi sunt preocupați în mare măsură de viitorul lor.
Deși ora este înaintată, dna Lidia Jubea ne oferă o broșură-ghid și ne invită să vizităm Muzeul Verde din satul Tănătari, muzeu realizat în cadrul proiectului „Îmbunătățirea stării de conservare a biodiversității din zona Nistrului Inferior prin conștientizare, informare, vizitare”. Muzeul cuprinde exponate vizând mediul, dar și exponate etnografice. O felicităm pe dna Lidia Jubea pentru dăruirea cu care se implică în această activitate.
Târziu, în noapte, ne-am despărțit de locuitorii din Tănătari, care și-au spus simțirea și durerea fraților din România – ne-au simțit aproape. Fiecare dintre noi avem un dor în suflet. Mă gândesc la exclamația spusă, la despărțire, cu năduf, de cineva: „Nu se pierde neamul românesc!” Desigur s-a referit la întreg neamul românesc, de pe ambele maluri ale Prutului. În noaptea aceea, cât a mai rămas din ea, ne-a primit în ospeție doamna Lidia Jubea. Îi mulțumim din suflet, cu plecăciune. A doua zi ne aștepta alt drum lung ce a început frumos la Mânăstirea Sfintele Mironosițe Marta și Maria, aflată în apropierea satului Tănătari.
Luminița CORNEA
