În perioada actuală, în România, cultura este pusă la grea încercare, de aceea considerăm că apariția a cât mai multor cărți este de bun augur. Versuri, romane, jurnale autobiografice etc., autori care își găsesc vocația de scriitori atunci când au pășit de mult timp pe cărarea vieții. Un astfel de scriitor este autorul volumului la care ne vom referi în continuare, „Cu cărțile pe față” de Ioan Brad, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2014, 367 de pagini.
Ilustrațiile coperților ne trimit, oarecum, la conținutul cărții, mai precis ilustrațiile reprezintă imagini din Blaj, Brașov, București, Cluj Napoca, localități ce apar în volum ca locuri în care autorul a locuit o vreme și despre care povestește.
Caracterul autobiografic este evident, însă mai important este faptul că autorul înfățișează „ . . o veritabilă frescă a societății românești din a doua jumătate a secolului XX, cu întindere până în prima decadă a secolului XXI”, după cum menționează scriitorul Dorin Oaidă în prefața, modest intitulată, „În loc de prefață” (p. 7).
Cartea este structurată în mai multe capitole, cu titluri semnificative ce fac trimiteri la conținut. Cu bogate detalii, cu „cărțile pe față”, autorul narează fapte și întâmplări din copilăria petrecută pe meleagurile Târnavelor, în Blajul cultural și istoric, vestit pentru școlile românești de odinioară, din viața familiei, din anii de școală și de armată, din viața personală și profesională ca ofițer în cadrul Ministerului de Interne. Exemplificăm prin câteva titluri: „Ca prin vis”, „Prieteni de joacă și de stat la cozi”, „Vacanțe la Sâncel”, „Ucenicie pe malul Târnavei Mari”, „Cu mama prin târguri”, „Gimnaziul și puțină politică”, „Debut în muncă și viață”, „Sudor la C.P.L.”, „Școala de ofițeri de la Băneasa”, „De acolo de sus, de la Crucea lui Iancu. Recviem pentru Blaj”, „Începuturi ca ofițer antitero la Alba Iulia”, „Decembrie 89 – revoluție sau lovitură de stat”, „Una caldă, una rece”, „1994-1995 – o altă răscruce a vieții mele”.
Multe pagini ne-au atras atenția, prin duioșie și nostalgia cu care sunt narate, prin talentul de portretist. Așa de exemplu, tușa Doda, soția unchiului Niță Brad, preot greco-catolic, „femeie foarte frumoasă, înaltă proporțional făcută – „90-60-90”, avea niște ochi albaștri, tot timpul surâzători, un păr de culoare castaniu deschis, retezat la nivelul umerilor, și coafat tot timpul în onduleuri mari. Când vorbea sau râdea făcea gropițe în obraji. Semăna tușa preoteasa cu mama, de parcă ar fi fost surori, își știau poveștile, fiind de aceeași vârstă și copilărind pe aceleași meleaguri.” (p.17).
Cu umor discret, sunt descrise jocurile copiilor de pe Hula Veche a Blajului. Ca un adevărat cunoscător, autorul povestește legende despre „balta” Chereteu, aflată la intrarea în Blaj, dinspre Târnăveni, unde-și găsise loc de scaldă, cu ceva vreme mai în urmă, poetul Mihai Eminescu, cel ce numise Blajul „Mica Romă”.
Desigur cititorul este atras de întâmplările hazlii care-l cuceresc prin ineditul descrierilor, cum ar fi căutarea ceasului pierdut în „ceaiul” urât mirositor al decantorului („Ceasul și decantorul”). Pagini minunate redau pasiunea autorului pentru pescuit, când dădea la clean „folosind o instalație ușoară de plutărit, iar ca momeală broscuțe, pe care le țineam într-un ciorap umezit. Era o plăcere să vezi cum pluta undiței o ia la fugă printre vălurele” (p.133).
Paginile ce evocă cutremurul din martie 1977 sunt dramatice, prin exactitatea detaliilor și sugerarea sentimentelor. Ioan Brad se afla în acea perioadă la București (capitolul „Școala de Ofițeri de la Băneasa”): „Preț de câteva secunde nu am reușit să mă ridic în picioare, aveam senzația că mă aflu într-o barcă care plutea pe o apă agitată de furtună. Nu am să uit cât voi trăi spaima ce am tras-o, huruitul ce se auzea dinspre oraș” (p.184).
Paginile referitoare la evenimentele din decembrie 1989 sunt deosebit de interesante, citindu-se, cum se spune, dintr-o suflare. Curiozitatea noastră pentru faptele reale, întâmplate într-o perioadă relativ recentă, de care ne amintim fiecare, ne determină să apreciem la adevărata valoare volumul „Cu cărțile pe față”. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt înfățișate de un fost ofițer de securitate aflat, atunci, în exercițiul funcțiunii: „Să revin puțin la ce am mai făcut eu ca ofițer de serviciu în acea zi istorică de 21 decembrie 1989, cel puțin în județul nostru” (p. 259). Probabil nu întâmplător capitolul „Decembrie 89 – revoluție sau lovitură de stat” este cel mai întins (peste 40 de pagini).
Scriitorul Dumitru Mălin în „Fața ascunsă a unui suflet duios” (prezentare aflată la începutul volumului) realizează un reușit portret al omului, ofițerului și scriitorului Ioan Brad (a nu se confunda cu poetul, prozatorul și diplomatul Ion Brad, ambii originari din aceeași zonă), caracterizându-l ca „un povestitor de excepție, cu o memorie afectivă extraordinară, umor și ironie, dar și mult lirism, duioșie, putere sugestivă de descriere a naturii, dar și înțelegere și spirit de analiză și sinteză a oamenilor cu care și-a intersectat viața. Cea mai puternică trăsătură de caracter a lui Ioan Brad este însă sinceritatea frustă, dusă până la limita intimității.” (p. 11-12)
„Cu cărțile pe față”, o carte-autobiografie cu puternice accente de roman-document, lansează un scriitor ce deja este numit, prin modul în care scrie, „Ion Creangă de pe Târnave” (Dorin Oaidă, „În loc de prefață”, p. 7). Îi dorim omului exigent și fostului ofițer Ioan Brad deplin succes pe cărarea frumoasă dar aspră a vieții de scriitor.
Luminița CORNEA
