Cu riscul de a stârni unele proteste printre cititori, vom încerca astăzi să stăruim asupra câtorva imperfecţiuni ale societăţii noastre, în contextul atitudinii cetăţeanului faţă de fenomenul religios.
Credinţa este un sentiment necesar omului în calea devenirii sale de la starea animalică la cea cu adevărat umană. Religia, prin slujitorii şi reprezentanţii ei, are menirea de a-i îndruma paşii pe drumul mântuirii. Dar trebuie să recunoaştem că de-a lungul istoriei chiar şi capii Bisericii au greşit sau au făcut mult rău oamenilor, aşa cum s-a întâmplat în întunecata perioadă a Inchiziţiei, şi nu numai atunci. Nenumăratele schingiuiri, arderi pe rug, crime de tot felul şi jafuri mai mult sau mai puţin mascate, sau chiar războaie făptuite în numele credinţei au marcat epoci întregi din istoria lumii. Chiar şi astăzi, după atâta timp scurs de la acele vremuri, lumea nu este prea departe în evoluţia ei, deşi din punct de vedere tehnic şi ştiinţific a progresat enorm. Încă se mai urăşte şi se ucide în numele religiei, cum s-a întâmplat recent la Paris şi cum se întâmplă frecvent în multe locuri pe glob, încă se mai educă copiii şi tineretul în cultul războiului şi răzbunării, şi pretextul este acelaşi: „În numele lui Dumnezeu!” / „În numele lui Allah!” şi alte asemenea. Însă aici trebuie să ne întrebăm cu toată sinceritatea dacă în asemenea cazuri este vorba despre credinţă sau munipulare prin credinţă? Dar să nu mergem prea departe cu analiza noastră, ci să ne întoarcem la cele de lângă noi, care deşi nu au o asemenea încărcătură malefică nefastă, exprimă totuşi un anumit grad de incultură a celor care se declară „credincioşi”, însă în realitate făptuiesc acte de necredinţă, dar şi un anumit gen de manipulare a maselor de oameni.
Cu toţii ştim deja ce se întâmplă cu mulţimea de oameni când supermarketurile anunţă o promoţie la tigăi sau alte produse. Şi chiar nefiind prezenţi, privind doar la televizor, rămânem consternaţi de cele văzute, de atitudinea neomenească a celor care „dau năvală” într-o disperare soră cu moartea pentru „a ajunge primii” la rafturi şi a apuca vreo zece tigăi, chiar dacă n-au la ce să le folosesască, numai pentru că sunt mai ieftine. Şi nici măcar nu e vorba de alimente, căci în acest caz „ar fi moarte de om”. Şi bineînţeles că cei care practică aceste promoţii cunosc psihologia maselor şi prin acţiunile lor, în mod deliberat, influenţează / manipulează oamenii, cu un anumit scop: lichidarea stocului şi profitul. La fel se întâmplă cu toate, de la politică şi până la religie, şi cu cât poporul este mai sărac şi mai incult, cu atât este mai uşor de manipulat, iar după ultimile statistici apărute pe internet se arată că în România circa cinci milioane de oameni trăiesc la pragul sărăciei, şi cu toate acestea, aşa cum reiese dintr-un alt articol recent, românii plătesc către stat, sub formă de taxe şi impozite, jumătate din salariul lor, iar restul nu le ajunge nici pentru traiul zilnic, şi atunci cum să nu fie uşor de manipulat omul cu o tigaie, un litru de ulei, un kilogram de zahăr, câţiva lei în plus la pensie şi aşa mai departe. Şi în acelaşi timp clasa îmbogăţiţilor pe spinarea poporului se tot îngroaşă.
Revenind la credinţă şi religie, deşi ne este jenă s-o spunem, nu suntem prea departe de cele descrise mai sus, cu toate că aici „profitul” este de altă natură. Nu vorbim aici despre profitul material pe care îl practică unii preoţi, nu mulţi dar există, ca în orice domeniu de activitate, ci de „profitul moral”, căci Religia operează cu „concepte mentale”, domeniul ei fiind Spiritualitatea şi tendinţa de a educa oamenii în acest sens şi de a-i face mai buni şi mai iubitori prin credinţa faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de semeni. Însă şi aici este de menţionat faptul că lucrurile se întâmplă pe pământ şi uneori setea de mărire poate denatura şi cele mai evoluate spirite. Probabil unii vor spune că autorul acestor rânduri fabulează ori este un păcătos de necredincios. Nici una nici alta, şi este departe de noi gândul de a critica religia sau clerul, ci ideea este doar de a reda realitatea în care trăim. Dar priviţi ce se întâmplă! Deşi sărac, poporul nostru este foarte bogat în sărbători religioase de tot felul, unde se adună mulţimi de „credincioşi”, nu atât pentru a-şi exprima credinţa adevărată cât pentru „a-şi spăla păcatele”. Totuşi din atitudinea acestora nu rezultă că ar fi cu adevărat credincioşi şi educaţi în spiritul iubirii faţă de aproapele. Pentru a câta oară ne-a fost dat să vedem în anii care au trecut, ca şi în acest an, cu ocazia sfintei sărbători a Bobotezei, spectacolul „de turmă” prezentat de cei mai aprigi enoriaşi. Mii de credincioşi, veniţi cu ore înainte, aşteptau sfinţirea preoţească şi împărţirea sticlelor cu agheasmă. Toţi păreau cuprinşi de evlavie, dar fremătau nerăbdători, iar când s-a dat la o parte lanţul protector pentru intrare mulţimea s-a dezlănţuit animalic, oamenii împingându-se unii pe alţii, călcându-se pe picioare, înghiontând, strigând, aruncându-şi vorbe grele şi repezindu-se ca nebunii pentru a ajunge primii şi a-şi burduşi sacoşele cu sticle cu apă sfinţită pentru toate neamurile. Ce mai, un spectacol nefericit, în care sărmanii oameni îşi arătau „adevărata credinţă”, de fapt adevărata lipsă de credinţă şi civilizaţie, a lipsei de cultură şi educaţie. Aceasta nu poate fi credinţă adevărată, precum nu este nici a politicienilor care se afişează pe la marile sărbători religioase, nu atât din prea mare iubire faţă de Dumneazeu cât din dorinţa de a-i vedea poporul, popor de care apoi uită repede, fiind prea prinşi cu alte treburi lumeşti.
Şi până la urmă chiar şi cele mai mari sărbători creştine, Crăciunul şi Paştele, au devenit de fapt nu „sărbători de credinţă” cât „sărbători de consum”, perioade când se golesc supermarketurile de toate bunătăţile şi se umplu spitalele cu „victimele” sărbătorilor, când se produc scandaluri, accidente sau chiar crime, pentru că mulţi oameni, ameţiţi fiind de aburii alcoolului, îşi pierd şi credinţa şi raţiunea şi se dedau la acte necugetate, dar în duminca ce urmează se duc iar la biserică ca să fie „absolviţi de păcate”, aceasta însă este o credinţă falsă.
Se înţelege că cele spuse se referă doar la o parte dintre oameni, căci există şi credincioşi adevăraţi, dar aceştia o dovedesc în primul rând prin modul lor de a gândi şi prin comportament. Şi mai există adevărul că un ateu sau un păgân poate fi un credincios mai adevărat decât mulţi dintre cei care se laudă a fi, căci cei dintâi amintiţi pot avea educaţie şi conştiinţă, care să nu le permită să săvârşească „păcate”, în timp ce ceilalţi mimează doar credinţa, dar în realitate se dovedesc lipsiţi de iubire şi înţelegere, lipsiţi de conştiinţă umană, şi ei cred că totuşi, dacă au săvârşit nişte păcate, mergând la biserică, Dumnezeu îi va ierta, şi atunci nu e de mirare disperarea cu care vor să fie „cei dintâi” la sfinţire şi la absolvirea de păcate, iar pentru aceasta nu contează pe cine dau la o parte şi pe cine calcă în picioare, numai să ajungă, exact ca în politică, am spune noi.
Adevărul este că în viaţa noastră toate lucrurile au rostul lor, iar religia, alături de Guvern, ONG-uri şi alte instituţii ale statului, are un rol foarte important în educarea unui anumit segment de populaţie, alcătuit din cei mai săraci şi mai neajutoraţi, şi scoaterea oamenilor din starea lor de sărăcie şi incultură, căci adesea disperarea acestora îi mână la fapte necugetate, căci un om care-şi pierde credinţa şi raţiunea revine repede la „starea de animal”. Societatea în ansamblul ei are obligaţia de a sprijini Biserica şi Statul în acest demers de eradicare a sărăciei în România şi de culturalizare a maselor, dar nu atât prin arta manipulării conştiinţelor cât prin înmulţirea faptelor caritabile şi sprijinirea instituţiilor educative în ridicarea nivelului moral şi spiritual al oamenilor din toate segmentele sociale. Iar oamenilor n-ar trebui să le fie atât de frică de ceea ce se va întâmpla după moarte, cât pentru faptele lor în timpul vieţii, căci dacă există cu adevărat viaţă după moarte, atunci n-ar trebui să uităm adevărul proverbului: „Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi!”.
Mihai Trifoi
. .
