În cadrul celei de a XXXI-a ediții a Zilelor „Andrei Șaguna”, organizată de Liga cultural-creştină „Andrei Şaguna”, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Centrul European de Studii Covasna-Harghita aflat sub egida Academiei Române şi Asociaţia „Ştefadina” din Bucureşti, în parteneriat cu Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai” din Târgu Mureş al Academiei Române, Centrul European de Studii în Probleme Etnice din Bucureşti al Academiei Române şi Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni Sfântu Gheorghe, Alexandra Pintrijel-Hagiu, din Zăbala, a susținut conferința cu tema: „Ia românească din Zăbala – simbol identitar”.
Prin intermediul acestei „povești”, Alexandra Pintrijel-Hagiu a dorit ca participanții – peste 60 de oameni de ştiinţă şi cultură din ţară, dar şi din străinătate, să știe „puțin despre zăbălenii mei dragi”.
„Din voia lui Dumnezeu, românii din Zăbala sunt aşezați, aşa cum frumos spunea Eminescu într-o poezie, în „Codru mare / Pe munţii înalţi tare/ Şi unde vântul nu bate” (Mihai Eminescu, Poezii, Editura Humanitas, Bucureştii 2000 p. 3) …Zăbala asemenea miilor de sate româneşti a făcut pace cu natura înconjurătoare care-i servea şi de ocrotire. Românii n-au ridicat turnuri înalte care să le trădeze aşezarea pentru a fi mai uşor reperaţi de vrăşmaşi. Ei au fost frate cu codrul, i-au exersat arta într-un cadru interior, fiind uluitoare asemănarea nemaiîntâlnită la alte civilizaţii, între costumul popular şi decoraţiile interiorului. Cămaşa se prelungeşte în pernă, în cusătură de pat şi scoarţă, în semnele geometrice care coboară de pe măneci şi ajung pe linguri, pe piesele constitutive ale războiului de ţesut, în vasele de muls şi de prelucrat laptele şi brânza.Se preling în lemnul uşilor, al stâlpilor de la case.
Costumul popular lărgeşte orizontul istoric şi aruncă în acelaşi timp lumini în direcţia caracterului şi trăsăturilor minţii poporului care i-a dat naştere. În costumul popular al Zăbalei se găseşte ca într-o îngemânare perfectă capriciul şi mândria neamului fiind un adevărat certificat de aptitudine pentru româncele din Zăbala. Fiecare costum popular este un unicat, pentru că în el se adună într-un element comun capriciul personal şi mândria gustului fiecărei femei dar niciodată n-a ieşit din cadrul ce-i coordonează trăsăturile. Pentru că citim în fiecare model simţul veseliei, al măsurii şi al intuiţiei drepte care ne-au caracterizat de milenii în această vatră strămoşească. Tradiţia morală sacră a româncei se regăseşte astfel în alcătuirea poalei, care niciodată nu şi-a dezvelit genunchiul în faţa bărbatului.
Satul nostru, Zăbala, prin geografia și istoria lui se află la răscruce de drumuri în marea depresiune a Breţcului, care este o zonă de interferenţă a folclorului moldovean, muntean şi ardelean, având ca aşezare geografică spaţiul intracarpatic, fiind astfel spaţiul central al ţării noastre. Și unde Folcloriştii români pun zămislirea celei mai frumoase balade populare – Mioriţa – pe plaiurile pline de tălăngi şi behăit de oi şi miei ai Munţilor Breţcului, „Pe un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, se cobor în vale, Trei turme de oi, cu trei ciobănei : unu-i moldovean, unu-i ungurean şi altu-i vrâncean”. Pe aici, pe plaiurile acestor munţi treceau vechile drumuri de transhumanţă, un mod de viață și un obicei milenar, ce se mai practică și astăzi, dar care, din păcate se află pe cale de dispariție. În călătoriile lor în fruntea cârdurilor de oi, feciorii satului nostru, ciobanii munților se întorceau toamna înapoi la vatră cu tânără nevastă luată de soție de pe meleagurile străbătute de ei. Tânăra nevastă venea cu lada de zestre.
Așa am găsit la Zăbala fota, deşi se ştia că Zăbala întră în zona de influenţă a Făgăraşului şi Sibiului al cărui specific se regăseşte în costumele cusute cu aţă neagră având basma neagră, cătrinţe, poale, lăibărică şi cămaşă cusute cu motive simple şi frumoase. Dar fota ale cărei compoziţii ornamentale şi cromatice vorbesc de Moldova lui Ştefan cel Mare „mă face să mă întreb dacă nu cumva Moldova lui Ştefan cel Mare s-a întins din punct de vedere administrativ de la cetatea Ciceului până aici?”
Deci portul popular femeiesc este alcătuit din ie sau cămaşă, lăibărică, două poale una mai scurtă şi una mai lungă, cătrinţe în cazul portului cu specific Transilvănesc, iar în cel cu specific moldovenesc întâlnim cămaşa lungă până la glezne cu fotă şi lăibărică, toate brodate simplu dar expresiv, expresiviate ce dezvăluie arta neînlocuită a meşteşugului românesc îmbibat de modestia ce ne caracterizează. Broboada ca element distinctiv între femeile măritate şi fetele feciorelnice, nu lipseşte din portul femeiesc, ca o caracteristică a smereniei, înţelepciunii şi supunerii ei în faţa legilor naturale.
Portul popular bărbătesc aduce aminte de portul geto-dacicilor. Bărbaţii poartă şi acum, îndeosebi oierii, cioareci care sunt pantaloni din stofă de lână, mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cioarecii pentru purtare zilnică sunt confecţionaţi din lână sârbă de oaie iar cei pentru costumul popular, din lână albă de oaie. Cămaşa puţin pe piept, se poartă pe deasupra cioarecilor fiind brodată simplu în jurul gulerului şi la mâneci de mâinile iscusite ale femeilor, încingându-se cu un brâu lat de regulă din piele, impodobit şi acesta cu cusături sau crestături decorative ce reprezintă , deobicei forme geometrice. Pe deasupra cămăşii vine lăibărica, făcută din stofă de lână sârbă şi căptuşită, pe partea dorsală, cu blană de miel. În picioare, opinciile din piele nu lipsesc niciodată, iar pe cap stă strajă înțelepciunii căciula aşa cum ne spune cântul moșului meu „cu căciulili pe frunte stăm de veacuri ca un munte,/În curbura arcului carpat…” , pentru că şi căciula din miel bârsan nu lipseşte de pe capul românilor din Zăbala niciodată aşa cum şi strămoşii noştrii, dacii, o purtau de la începuturile lor „ca semn distinctiv al rangului lor” . Până şi tunsoarea părului, purtarea mustăţii vădeşte o rădăcină strămoşească străveche ce este bine înfiptă în fiecare simţire românească.
Un obiect nelipsit din „vestimentaţia ciobănească” este şi băţul ornat şi el prin crestături fine de briceag ce creionează elemente naturale simple dar foarte frumoase. Ciobanii din vechime îşi ţineau evidenţa oilor tot pe băţ prin crestături de briceag, aşa cum se observă pe multe beţe de oierit.
Astfel, portul tradiţional românesc zăbălenesc este un rezultat al interferenţelor folclorului moldovean, muntean şi ardelean dat fiind spaţiul central al României în care se află amplasată Zăbala. Deasemenea este foarte important fenomenul de continuitate a elementului românesc pe teritoriul acesta, dat fiind istoria zbuciumată prin care au trecut locuitorii acestui spaţiu şi fenomenul de maghiarizare care s-a exercitat necontenit asupra româniilor. Se pare că ceea ce i-a ţinut peste ani „aici pe veci stăpâni” pe românii aflaţi în minoritate este elementul românesc bine înrădăcinat în cugetele şi inimile românilor de peste tot mai cu seamă în inima ţării.
Pe bunica mea, învățătoarea Ana Hagiu, a adus-o în satul nostru Dumnezeu. Originară din Șeica Mare, o comună înstărită de lângă Sibiu, oraș în care a terminat Școala Normală de Fete, este repartizată ca dascăl în satul nostru, Zăbala, la fostul Preventoriu pentru copii, unde îl cunoaște și se căsătorește cu învățătorul Ion Hagiu.
Pentru că vitregiile vremii au dat pierzare nestematelor din lăzile cu zestre, bunica mea, Ana Hagiu se apucă și coase prima cămașă pentru soțul ei, Ion Hagiu, cămașă cusută în semnul crucii ce avea să-l îmbrace pe moșul meu la toate spectacolele la care a participat și unde a cântat despre demnitatea de a fi născut Căciular. Cu timpul, învățătoarea Ana Hagiu a strâns femeile din sat în jurul ei și împreună au cusut costume populare ce aveau semnele esenței motivelor folclorice din Ardeal, pentru tot satul. Așa cum spunea bunica „pe fondul alb care simbolizează curățenia poporului român, am așternut cu ață neagră toate suferințele acestui neam din Transilvania.”
Bunica mea mi-a insuflat de mică dragostea pentru port și ie. Când eram la grădiniță mi-a cusut primul costum popular cu ie de Sibiu, costum ce l-am purtat mereu cu atâta dragoste, mândrie și respect. Apoi când am ajuns la Facultatea de Teologie de la Sibiu, bunica mea a venit cu trenul la mine, împreună ne-am dus la Șeica Mare, satul ei natal, unde verisoara ei bună mi-a lăsat în grijă scumpul ei odor, costumul național.
Mai târziu când am devenit și eu mamă, am simțit o dorință arzătoare, dar consider firească, aceea de a-mi îmbrăca copiii și familia, cu mâna mea, în straele veșniciei. Cu gândul de a lăsa să rodească semințele ce cu atâta grijă și migală au fost așezate de generații întregi de mamele și bunele noastre, am pornit pe acest drum cu sfială, cu urcușuri și coborâșuri, dar mereu înainte, acum 7 ani când am cusut prima ie și când am reușit cu ajutorul lui Dumnezeu să strâng la început în casa mea, mai multe femei din județul nostru, cu același scop măreț, acela de a ne aduce contribuția firească pentru viitor, aceea de a da Neamului Nostru armura spirituală ce îmbracă acest trup al țării de mii de ani.
Șezătoarea „Femeile din Ținutul Căciuarilor cos ie” cum am denumit-o avea loc în fiecare lună, după care aceasta și-a desfăcut aripile de pasăre măiastră și a devenit călătoare, poposind pe rând în mai multe vetre din județul nostru și nu numai. Aceeași chemare lăuntrică în conștiința neamului s-a auzit pretutindeni în țară, femeile se întalnesc în șezători, iar ia este cusută cu aceeași dăruire, dragoste și prețuire.
Eu m-am retras un pic în lumina candelei și în taina rugăciunii, aș vrea să pătrund, fie și un pic, cu mila lui Dumnezeu acest act creator, această mare taină pe care numai mințile curate ale neamului nostru o pot întrezări, căci ia nu este doar un veșmânt cu semne ornamentale cusute cu măiestrie, ia este icoana celei care o coase cu toată nemărginirea cuprinsă în aceasta. Așa cum îți este sufletul așa îți iese și lucrul” a povestit, atât de frumos, Alexandra Pintrijel-Hagiu.
Conferința a fost organizată cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului, prin Serviciul Dezvoltare Comunitară din cadrul Direcției Dezvoltare Comunitară, Monitorizare Întreprinderi și Instituții Publice.
Maria Crețu-Graur
