În zona Carpaţilor de Curbură, populaţia de urs este printre cele mai numeroase din munţii noştri. Așa a fost în trecut, se pare că la fel este și astăzi. Ursul este cu adevărat craiul pădurii: de el au cea mai mare teamă ciobanii voineşteni. Un urs nărăvit la carne de oaie nu mai poate fi oprit decât cu puşca, de cele mai multe ori pentru că vede că îi este mai uşor să ducă oi decât să vâneze ciute sau mistreţi. Câinii şi oamenii îl deranjează, dar se sperie mai tare doar de foc şi de bubuituri. Ursul atacă frontal, câinii ce sunt destul de nebuni să se pună în faţa lui se aleg cu trupul mursecat, ciobanii aşişderea. Mai toţi mocanii din Voineştii Covasnei au ce povesti despre întâlnirile lor cu urșii și, de cele mai multe ori, relatarea se încheie astfel: „m-au scos câinii”.
În volumul cunoscutului jurnalist covăsnean Ioan Drăgan, Pasul ursului, Editura Arcuș, 2006, am găsit câteva pasaje în care voineșteanul Ion Popica povestește despre o astfel de întâlnire, experiență dureroasă care a lăsat urmări pe viață.
Comandău, 22 iulie, 1957
În Voineşti, la casa cu numărul 76, stă Ion Popica. I-am spus că sunt de la ziar şi că aş dori să-mi povestească teribila întâmplare din tinereţe după care a rămas infirm pe viaţă.
A dat din cap, nu a refuz, ci a oarecare îndoială, zicându-mi că are şi acum emoţii când îşi aduce aminte de ea. După care a urmat povestea pe care o redau întocmai, aşa cum mi-a spus-o:
Era în 1957. M-am dus la Comadău, să-mi văd animalele. Eram vreo cinci tovarăşi, asociaţi adică. Ajuns acolo am văzut că ciobanii de la mânzări şi de la sterpe erau zdrenţuiţi de urs. Măi, nu vă e ruşine? – le-am zis: oameni mari, să păţiţi aşa ceva? La care ei mi-au spus: „Dormiţi la noapte cu noi şi vedeţi”. Între timp a venit un pădurar care avea aprobare pentru ursu’ ăsta, că e periculos. Am adus mânzările din muntele Slobodu în cel vecin, Dealu Bătrân, ca să fie la un loc cu sterpele şi, cu toţi ciobanii, am făcut două focuri, la mânzări şi la sterpe. Eram cu toţi roată, acolo cu frate-miu, Costi Popica, şi ceilalţi. Pădurarul zice către frate-miu să ia el arma că e mai bătrân: „Dacă vine, tragi tu în el, că ai mai împuşcat urşi”. A şi venit pe la miezul nopţii. Câinii l-au simţit şi nu l-au lăsat să intre-n cârd. A luat un berbec, dar câinii l-au scos. Frate-miu ne-a zis: fiţi atenţi că ăsta merge la Beţaşu (munte vecin cu Dealu Bătrân) şi dacă nu ia nimic de-acolo, se întoarce. N-au trecut nici două ceasuri şi a venit înapoi. Câinii fiind obosiţi nu l-au mai simţit, aşa că a reuşit să intre în cârd şi să prindă un berbec. L-a luat târâş. Abia atunci l-au simţit câinii. Ciupindu-i au dat peste noi, peste foc. Am sărit cu tăciunii la el. Dar a târât berbecul în pădure. S-a aşezat lângă un fag răsturnat de vânt şi se apăra cu ghiarele de câini, să nu-1 muşte pe la spate. Ciobanii au chemat câinii la ei şi i-au legat să poată trage frate-miu în urs. Un singur câine mai credincios nu l-au putut lua de lângă urs.
Era în zori de zi. Se îngâna noaptea cu ziua şi începuseră păsările să ciripească. Fratele s-a apropiat, din fag în fag, la vreo 6-8 metri. Eu am rămas mai în spate cu un cioban care acum e finul meu (l-am cununat că el m-a salvat), cu Constantin Braşoveanu, mânzărarul. Eram mai în urmă cu vreo 5 paşi de frate-miu, înarmaţi cu topoare. Ursu’ ne-a simţit. S-a ridicat în două picioare. Când s-a lăsat din nou pe hoitul berbecului — din care mâncase cam jumătate — frate-miu a tras în el. A tras bine, pe sub laba din faţă, să-i prindă inima şi plămânii, dar necazul cel mai mare a fost că gloanţele erau pentru iepuri (s-a văzut asta când au belit ursul) şi el nu ştia asta, cum nu ştia nici pădurarul, care aşa le primise. Atunci ursul a început să orăcăie. S-a tăvălit ca o bilă de popice şi s-a ascuns, s-a pitit într-un desiş. Doi băieţi de la stână, cu care aveam vorbă să dea drumul la câini când aud împuşcătura, le-au dat drumul, dar câinii au fugit. N-au venit decât vreo doi căţelandri de vreun an, care au luat urma ursului către pârâu, înşelându-ne, ducându-ne pe drumul greşit. Alţi ciobani au strigat la noi „vedeţi că ursul e la deal de voi” (noi îl căutam către pârâu). Nici n-au gătat bine vorba că ursu’ a sărit pe frate-miu, ca uliul pe găină! L-a prins de cap cu gura şi cu ghiarele de piciorare, de i le-a zdrelit toate. L-a găurit cu colţii la moalele urechilor, dar noroc că nu i-a atins creierul. Eu am strigat la toţi, şi am sărit la el cu toporu’. Am dat odată în şira spinării, la greabăn. Nu i-am retezat-o, dar cred că i-am atins un nerv, că nu mai avea putere în gheare. A doua lovitură am dat-o unde-am nimerit. A intrat toporul ca într-un bostan. Necazu’ a fost că gâtul toporului s-a agăţat în coaste şi n-am putut să-l mai scot. M-a dat cu capul în jos pe coastă şi el – călare pe mine (42 de găuri am avut în corp). Eu cu mâinile îmi apăram faţa. Era ca turbat. Ieşea un damf, o putoare din el. Pe obraz eram ca dat cu săpun. Atunci a sărit Constantin Braşoveanu şi l-a lovit cu tăişul toporului în tâmplă, de s-a mai domolit, dar m-a apucat de genunchi. Am dat cu piciorul alălalt, dar m-a apucat şi de el. M-am târât de sub el, dar m-a prins de piciorul drept. Am strigat: „Săriţi, mă! Daţi, mă!”. Braşoveanu îmi spune: „Aş da, dar te lovesc pe dumneata”. Am avut noroc că a mai dat odată şi ursu’ şi-a descleştat gura de pe piciorul meu. Am simţit de parcă eram în rai. S-a dat iar peste cap şi s-a băgat în pârâu, în durerea aia a mai săpat cu picioarele şi a murit.
Eu eram în fire, dar nu puteam sta pe picioare. Curgea sângele din mine. Le-am zis la băieţii ăia – care nu săriseră! – să-mi aducă un cal sau un măgar. Au adus măgarul, au pus un cojoc pe el şi m-au dus, ţinându-mă doi inşi, până la calea ferată. Muncitorii de acolo au dat telefon la Comandău. Şeful de post şi cel de gară au venit cu drezina. Între timp m-au pansat în cabană, la Gyula, aşa-i zicea. Au cerut cale liberă pe toată linia şi m-au dus până la Planul Înclinat, apoi de la gara mică, cu salvarea, la spital. Acolo am stat nouă săptămâni, mi-a dat nevastă-mea de mâncare cu lingura. Merg şi acum în două beţe.
Asta-i povestea lui Ion Popica. Întâmplarea s-a petrecut la 22 iulie 1957, într-o vineri dimineaţa, când se îngâna noaptea cu ziua şi în pădure începuseră să cânte păsările…
28 noiembrie 1992
A consemnat Florentina Teacă
Sursa foto: Răzvan Bîștean
