. . 
Într-una din „Meditaţiile” sale, părintele Ioan Tămaş Delavâlcele vorbea despre iubirea faţă de străini. Încercând să parafrazăm şi să nuanţăm cugetările domniei sale, vom vorbi azi despre cei aşteptaţi şi cei nepoftiţi.
Ca sursă de inspiraţie, am ales cartea „Pomul cunoaşterii binelui şi răului”, apărută în 1995 la Editura Prosveta, Colecţia Izvor, Nr.210, în traducere din limba franceză. Autorul lucrării este Omraam Mikaël Aïvanhov (1900-1986), filozof şi pedagog francez de origine bulgară, stabilit în Franţa, în anul 1937. Subiectul cărţii vizează omul şi desăvârşirea sa. Autorul este de părere că în drumul său spre desăvârşire omul trebuie să tindă spre o mai bună cunoaştere de sine şi un comportament adecvat în viaţă. Referitor la rău, Aïvanhov afirmă următoarele: „Existenţa răului într-un univers zămislit de un Dumnezeu perfect constituie o enigmă asupra căreia filozofiile şi religiile nu au încetat niciodată să se aplece”. Recunoscând existenţa răului, filozoful este de părere că oamenii trebuie să ia atitudine: „Oricare i-ar fi cu adevărat originile, răul este o realitate interioară şi exterioară cu care suntem confruntaţi zilnic şi asupra căreia trebuie să învăţăm să acţionăm”. El mai remarcă faptul că, deşi lupta împotriva răului pare inegală, noi nu trebuie să cedăm: „Este inutil şi chiar periculos să dorim să combatem răul, fiindcă lupta este prea inegală, dar trebuie să cunoaştem metodele care ne permit să îl stăpânim şi să îl transformăm”. Da, să transformăm răul în bine, precum o teorie fizică mai nouă, la întrebarea unde dispare antimateria, sugerează răspunsul că ea s-a transformat în materie, sau cum ar fi bacteriile care „mănâncă” plasticul prin transformare lui, conform altei descoperiri ştiinţifice. Am putea spune chiar că răul îl macină pe om ca şi rugina fierul, căci până la urmă în universul în care trăim totul înseamnă transformare continuă, deci cum ar fi vorba altui înţelept: „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”.
Citatele reproduse mai sus din cartea lui Aïvanhov apar chiar pe coperta exterioră, însă noi vom pătrunde puţin în interiorul acestui mic univers al cunoaşterii, care este cartea, la capitolul VII, întitulat chiar „Problema nepoftiţilor”. La începutul capitolului, Aïvanhov la rândul său citează o frază foarte sugestivă dintr-un alt autor, Maestrul Peter Deunov, referitoare la rău: „Răul este comparabil cu nişte locatari care v-au intrat în casă şi care rămân aici ani în şir fără să vă plătească chiria…”, şi pe care, am zice noi, nici nu mai poţi să-i dai afară prea uşor.
Pornind de la învăţăturile evanghelice, Aïvanhov afirmă că „fiinţa umană este astfel zămislită încât poate primi în ea alte entităţi. Iar dacă aceste entităţi pot fi Domnul, Duhul Sfânt, Hristos, din nefericire ele mai pot fi şi spirite ale răului, diavoli”. Deşi aceste afirmaţii au un caracter religios, trebuie să recunoaştem că şi noi de multe ori avem senzaţia despre cineva că „s-a băgat dracul în el/ea”, după cum se manifestă în relaţiile sociale cu cei din jur.
Am menţionat şi în alte articole despre efectul legăturii cu mediul asupra fiinţelor. Dar iată ce spune Aïvanhov despre acest lucru: „…fiecare fiinţă se găseşte mereu în legătură cu locuitorii regiunii, mediului căruia îi aparţin. Când se prăbuşeşte, atrage multe alte fiinţe cu ea, iar când se înalţă, ea le ajută deopotrivă să se înalţe şi pe ele”. De unde vine puterea răului şi binelui? Autorul răspunde: „Puterea binelui şi răului vine din faptul că acestea nu sunt izolate: răul are ramificaţii, relaţii strânse, legături incalculabile, iar binele de asemenea. De aceea fiecare fiinţă este responsabilă de ceea ce face, de ceea ce gândeşte şi de senzaţiile pe care le trăieşte”. Adevărul acestor spuse poate fi verificat simplu, dacă privim la ceea ce se întâmplă în zilele noastre în politică. În fiecare zi vedem şi auzim despre „denunţători”, foşti oameni importanţi, dar cu spirite rele, care, în urma a tot felul de matrapazlâcuri prin care s-au îmbogăţit şi au urcat pe scara socială, ajunşi să dea socoteală asupra faptelor, ei îi toarnă şi pe cei în cercul cărora până mai ieri s-a învârtit sau cu care au conlucrat, pentru că nu vor să cadă singuri.
Aşadar, cine sunt nepoftiţii? Aïvanhov afirmă că „Nepoftiţii sunt deci creaturi de un ordin inferior care se instalează în om şi îi inspiră tot felul de fapte reprobabile şi necugetate, până îl distrug”, ca în cazul viciilor. „De îndată ce omul este locuit de aceste spirite, el le cade prizonier, nu se mai poate descotorosi de ele”. Dar cum le atrage omul? Filozoful răspunde: „de fiecare dată când nu este de o puritate ireproşabilă în gândurile, sentimentele şi faptele sale, el pregăteşte condiţiile pentru sosirea acestor nepoftiţi”. De aceea fiţi atenţi, dragi cititori, căci „dacă veţi menţine în voi anumite gânduri, anumite dorinţe sau sentimente ce nu sunt nici luminoase, nici curate, vor apărea imediat entităţi determinate cărora le plac aceste impurităţi şi care se instalează în voi ca să se hrănească cu ele; dar dacă vă purificaţi, dacă deveniţi cumpătaţi, aceste entităţi vă părăsesc şi veţi putea respira în sfârşit uşuraţi”.
Citind aceste rânduri, unii cititori zâmbesc amuzaţi, alţii vor spune că sunt doar baliverne, dar există o categorie de cititori care chiar înţeleg despre ce este vorba, căci aici este locul unde psihicul se întâlneşte cu ştiinţa, fapt ce rezultă şi din spusele filozofului francez, căruia îi aparţin citatele: „Fiecare gând, fiecare sentiment care îl străbate pe om emite curenţi electromagnetici favorabili binelui sau răului. Astfel omul poate atrage spiritele cele mai luminoase, cele mai evoluate, alungând creaturile răuvoitoare care dispar în centrul pământului; sau, dimpotrivă, el atrage larvele, elementalii, demonii, şi în acel moment spiritele luminoase care veniseră să îl ajute pleacă fiindcă nu pot suporta emanaţiile urât mirositoare produse de alţii”. Şi tocmai de aceea „Când vă simţiţi deodată tulburaţi, nefericiţi sau invadaţi de dorinţele şi sentimentele cele mai joase, înseamnă că sunteţi vizitaţi de nepoftiţi” pentru că voi „aţi pregătit hrana pentru ei”.
În cartea sa, Aïvanhov ne învaţă şi cum să scăpăm de nepoftiţi, prin puritate, căldură şi lumină: „Puritatea îi lasă să moară de foame, fiindcă în puritate nu există hrană pentru nepoftiţi. Lumina îi înspăimântă şi îi alungă, iar căldura îi usucă şi îi arde”. Pentru mai multă claritate, el adaugă şi câteva explicaţii: „A poseda lumina înseamnă să cunoşti realitatea lucrurilor, şi deci să înţelegi mai bine această problemă; căldura înseamnă să nutreşti multă iubire pentru un ideal divin; iar puritatea înseamnă să duci o viaţă exemplară ca să nu permiţi acestor creaturi să se ţină scai de tine şi să se instaleze. Şi de altfel, dacă în acel moment încearcă să se fofileze, ele sunt imediat alungate fiindcă toate aceste calităţi de puritate, de inteligenţă şi de iubire le îndepărtează”. Întrebarea este câţi dintre noi posedă puritatea şi nu sunt atinşi de germenele răului?! Sau precum a spus Iisus către cei care voiau să arunce cu pietre într-o femeie: „Cine este fără de păcate să arunce primul cu piatra”.
Ne oprim aici cu referirea la conţinutul acestei cărţi de luminare a minţii şi, părăsind lumea psihică, coborâm din nou în lumea fizică, pe care noi o percepem ca reală, concretă, şi alegem un exemplu de actualitate: migranţii, care vin să ne bată la poartă şi să ne intre în casă. Într-un anume sens şi ei sunt nişte „nepoftiţi”, pentru că nu i-am chemat noi. Dar dacă n-avem ce face şi „suntem obligaţi” să-i primim, ce facem, ce atitudine trebuie să adoptăm?! Unii îi resping de la bun început, din principiu, alţii de teamă, iar un anumit procent dintre noi îi primesc cu braţele deschise şi cu inima largă, dintr-un spirit umanitar şi mânaţi de „iubirea faţă de străini”, de compasiune pentru cei flămânzi, însetaţi şi aflaţi în suferinţă. Până la urmă cu toţii au dreptate, căci nu ştii câţi dintre cei care vin au inima curată şi câţi sunt stăpâniţi de spirite rele. Desigur că, după vechea noastră tradiţie a omeniei şi ospitalităţii, îi vom primi, dar mai devreme sau mai târziu o parte dintre ei vor vrea să meargă acolo unde au fost poftiţi: la Mama Merkel, după cum s-au şi exprimat cei mai mulţi la sosirea pe ţărmurile Greciei. Noi nu putem decât să exclamăm: Dumnezeu să ne ajute pe toţi, fiindcă nu ştim ce ne aşteaptă! Pământul se cutremură de ură şi încrâncenare şi viitorul pare incert, iar cu cât creşte numărul locuitorilor pe glob, cu atât mai mult se înmulţesc şi problemele, ceea ce va duce la crize planetare succesive, până când într-un fel sau altul lucrurile se vor limpezi. Dar se apropie tot mai mult vremea ca omul să iasă în spaţiu, căci în multele lăcaşuri ale lui Dumnezeu, sunt şi locuri goale, încă nelocuite.
Mihai Trifoi
