Note de călătorie în Muntenegru (6) …Şi iată-mă, în sfârşit, pornit din zori, pe răcoare spre Cetinje (se spune Ţetinie, vă precizez mereu, ca să nu vă faceţi de râs când mergeţi pe acolo). Drumul este destul de îngust, cu multe serpentine, dar nu periculoase, gen „ac de păr”. Chiar şi aşa reprezintă o provocare pentru cei de la volan, care nu prea au posibilitatea de a admira superbul peisaj din vale în timpul urcării. La coborâre, treacă-meargă. De aceea s-au amenajat refugii sigure, de unde se vede o parte a litoralului muntenegrean.
Se detaşează trei nuanţe distincte: albastrul mării, verdele vegetaţiei abundente şi cărămiziul construcţiilor din pitoreasca staţiune Budva. Atrage atenţia şi Insula Sveti Ştefan, o bijuterie turistică aparte, având plaja cu nisip… roşu.
Loc căutat de pelerini
Cetinje, o capitală istorică aparte
Ajung unde mi-am dorit. Prima impresie este favorabilă. Găsesc un spaţiu geografic care mi se pare într-un fel… familiar, fiindcă aduce cu atmosfera montană de acasă, din burgul meu drag de sub Tâmpa. Orăşelul Cetinje, cu o populaţie de numai 20.000 de locuitori (!), beneficiază de protecţia munţilor, e plin de verdeaţă şi de vestigii. Are ceva vechime, fiind fondat în secolul al XV-lea. În prezent a ajuns un important centru cultural și religios ortodox, adăpostind mai multe monumente istorice.
Însă punctul de atracţie principal îl reprezintă Mănăstirea Cetinje, unde se află racla cu Mâna dreaptă a lui Ioan Botezătorul şi o bucată din Crucea pe care a fost răstingnit Iisus Hristos.
„De aceea mulţi călători din cele patru zări vin special la noi, îmi precizează Filip Petrović, patron de agenţie de voiaj, care aşteptă sosirea unui grup mai mare din Marea Britanie. Turiştii vor să vadă asemenea raritate: două moaşte sfinte adunate într-un sicriu de cristal. De la an la an primim cu bucurie grupuri tot mai numeroase de pelerini”.
Având puţin răgaz şi părându-mi extrem de locvace, i-am solicitat mai multe date despre oraş, precizându-i cu ce mă ocup şi ce intenţii am – să public un serial de călătorie din ţara lui.
„Perfect! (Începe să turuie, prezentându-mi date şi cifre). Dar cel mai bine, du-te să vizitezi toate obiective pe care le-am bifat pe această hartă. Pe urmă mai vorbim”…
Popas la celebra Mănăstire
Primul obiectiv: celebrul locaş de închinăciune. Ajuns aici, începe „odiseea” despre care am amintit într-un episod anterior.
…Trec de poartă şi mă strecor printre cete de pelerini aflate în „stand by”. Predomină femeile în etate, multe de pe la ţară. Le recunoşti după veşminte; au haine simple, sunt legate la cap cu baticuri colorate. Majoritatea vorbesc ruseşte ori alte graiuri slave. Aşteaptă resemnate într-o latură să le vină rândul la moaşte. Fac mereu semnul crucii.
Intrarea în chilie e barată de un zdrahon. Are barbă împunătoare şi o sutană închisă la culoare. Mă ia la rost când vede că mă strecor în faţă.
– Încotro, creştine?
– La raclă.
– Stai la coadă! Nu-i voie. Din ce ţară eşti? Cine e ghid?
– Sunt pe cont propriu. Jurnalist.
– Atunci vino mâine după-amiază. Acum intră numai grupurile. Deja sunt şase planificate la rând…
Mă încăpăţânez să rămân pe loc la parlamentări, fiindcă a doua zi voi fi în altă parte. Într-un final realizez că „Pe aici nu se trece”, ca la Mărăşeşti în Primul Război Mondial!
O altă abordare
Racla cu moaştele sfinte de la Mănăstirea Cetinje
Aplic planul „B”. Este folosit în situaţii extreme de orice gazetar: „Nu poţi intra pe uşă, atunci încerci pe… geam!”. Merg la Conducere (ce-o fi, director-general, inspector-şef, preşedinte sau în cazul de faţă – stareţ). Şi la cancelarie se stă la rând. Intru în cele din urmă. Interlocutorul se ridică de pe scaun politicos. E un bărbat suplu, distins, în rasă neagră. Îi spun că sunt ziarist şi nu pot reveni mâine, timpul fiindu-mi drămuit. Încep prudent:
– În virtutea bunei colaborări a cultelor cu presa internaţională, vă rog să-mi facilitaţi intrarea în biserică.
– E dificil…
– Ştiu, de aceea am venit la dv. Intenţionez să scriu un ciclu de reportaje despre Crna Gora, iar un capitol separat va fi dedicat acestui obiectiv. (Se îmbunează. Oftează resemnat).
– Sunteţi ortodox?
– Da. (Sprâncenele stufoase i se ridică în semn de mulţumire).
– Din ce ţară veniţi?
– „Rumunija”. (De data aceasta aceleaşi sprâncene coboară uşor dezamăgite. Credea că sunt vreun reporter sosit de prin Vest…).
În fine, se lasă înduplecat şi vine cu mine. Îi spune ceva la ureche cerberului care obturează uşa bisericii. Acesta docil se dă la o parte o secundă şi-mi face semn, şoptindu-mi printre dinţi: „Doti brâzo” („Treci mai repede”). Nimeni din numeroasa asistenţă nu îndrăzneşte să comenteze impoliteţea mea. Procedură tipic românească. „O fi vreun mahăr”, gândesc cei rămaşi afară.
Impresii puternice
Încăperea e micuţă. Lângă intrare observ două morminte aparţinând unor personalităţi de importanţă naţională: al Prinţului Danilo şi al Marelui Duce Mirko. Pe peretele din faţă se află un iconostas sculptat în lemn, datând din prima parte a secolului al XIX-lea, lucrare a unor meşteri greci.
Mă uit înfrigurat după racla celebră. În partea dreapta un preot veghează lângă preţioasele relicve aşezate într-un sicriu transparent. Întreb şoptit de Sfintele Moaşte? Zâmbeşte şi-mi arată că sunt chiar acolo:
„Uitaţi, aici zace trupul neputrezit al lui Sf. Petru de Cetinje. De asemenea, înăuntru se află o parte a Mâinii drepte a Sfântului Ioan Botezătorul, ca şi o părticică din lemnul Crucii Sfinte pe care s-a chinuit şi şi-a dat duhul Mântuitorul”.
Îmi fac cruce şi mângâi racla. Majoritatea dinaintea mea au sărutat-o frenetic, cu evlavie, frecând de ea diferite mici obiecte ale celor dragi, rămaşi betegi acasă: o cruciuliţă, un medalion, o batistă ori o fotografie. Aşa e datina. Toţi sunt convinşi că moaştele au puteri miraculoase.
După fiecare credincios ce atinge sicriul, sacerdotul şterge delicat geamul cu o vată înmuiată în alcool!? Minunat. N-am mai văzut nicăieri în lume o asemenea grijă, cu toate că am trecut prin faţa multor rămăşiţe pământene ale unor sfinţi.
Ies copleşit. Afară observ feţele zecilor de evlavioşi ce m-au precedat radiind de fericire. O băbuţă aflată într-un grup de pelerini ucrainieni, lăcrimează şi se închină: „Bog dopomorâi”.
Istorie zbuciumată
Mănăstirea Cetinje
Vestita Mănăstire Cetinje se găseşte poalele Muntelui Orlov Krs. Chiar pe amplasamentul unde odinioară s-a aflat Curtea domnească a lui Ivan Crnojevic, fiind ctitorită în anul 1701. Vechiul lăcaş de închinăciune s-a ridicat prin osârdia domnitorului Ivan cel Negru, care a avut mulţumirea să-l vadă sfinţit în 4 ianuarie 1485. Numai că în anul 1692, pe vremea Războiului Morean, armata otomană a dărâmat mănăstirea. Care, aidoma isprăvilor relatate în basme, a renăscut din propriul moloz.
Păgânii i-au pus de mai multe ori gând rău, făcând-o una cu pământul, însă de fiecare data mănăstirea a fost reconstruită ca prin miracol. Ultimele reparaţii au avut loc între anii 1925-1927. Dincolo de zidurile ce o împrejmuiesc ca pe o mică fortăreaţă, se află biserica închinată Naşterii Maicii Domnului.
Mănăstirea Cetinje este şi acum Scaunul episcopal al Mitropoliei Crna Gora, reprezentând de-a lungul existenţei sale atât de încercate un adevărat centru spiritual, un reper al iubirii de cultură şi cunoaştere a poporului muntenegrean. De altfel, aici a funcţionat prima şcoală din ţară.
În incintă se păstrează multe odoare sfinte, printre care coroana lui Ştefan Uros IV Dusan – împăratul medieval al Serbiei -, obiecte de cult, ca şi trupurile lui Petru II Njegos, ale episcopului Sava, alte relicve.
«Cea mai mică capitală din lume»
Independența statului muntenegrean a fost recunoscută de către Congresul de la Berlin (1878), Cetinje devenind o capitală europeană. Imediat s-a schimbat înfăţişarea micii aşezări montane, construindu-se edificii pentru o seamă de consulate. În timpul domniei lui Nicolae I al Muntenegrului s-au edificat numeroase clădiri publice. Ne referim la Palatul prințului, Academia pentru fete, Spitalul orăşenesc, primul Hotel „Lokanda”, mai apoi Casa Guvernului.
În 1910 Muntenegru a fost proclamat Regat. Tot atunci s-a efectuat un recensământ al populaţiei, Cetinje fiind considerată la vremea respectivă «Cea mai mică capitală din lume», cu cei 5.895 de locuitori ai săi. În perioada interbelică mica urbe și-a extins considerabil teritoriul.
Numai că în perioada comuniştilor iugoslavi, începând din 1946, organele administrative centrale au fost mutate cu forţa într-o altă locaţie. Aşa a apărut noua capitală administrativă – oraşul Titograd (Podgorița de azi) – care şi-a recăpătat vechea denumire abia în 1992.
Cetinje a rămas, cum spuneam, capitala istorică. Potențialul său turistic a crescut spectaculos în anii din urmă, spre mare bucurie a localnicilor. Unii dintre ei şi-au amenajat mici pensiuni, alţii oferă doar o cameră de închiriat, afişele gen “Zimmer Frei”/“Free Room” apărând la tot pasul. Abundă terasele cochete, în faţa cărora fiecare chelner te pofteşte să bei o „pivo xladan”.
Alte obiective interesante
…Am vizitat şi Reşedinţa domnitorului Petru II Petrović-Njegoš, cunoscută drept „Biljarda” („Casa Biliardului”). Apoi muzeul local, am intrat fugitiv şi în Palatul prezidenţial. M-am plimbat prin parcul central şi am trecut ca orice gură- cască pragul câtorva buticuri, spre a-mi face o idee despre artizanatul din zonă.
Înainte de plecare l-am căutat pe sfătosul patron al agenţiei de turism, să-i spun că a avut perfectă dreptate. Da, am avut ce să admir. I-am mulţumit, însă era „busy”, astfel că ne-am despărţit în grabă. Dar văzusem TOTUL!
Pretutindeni era ordine, curăţenie, lume civilizată. Cetinje reprezintă nu doar o capitală istorică, ci şi o urbe europeană. N-o ocoliţi sub nici o formă, stimaţi turişti români! (Va urma)
Horia C. Deliu
