Recent, la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, a apărut volumul Trianon, Trianon, Un secol de mitologie politică revizionistă, coordonatori Vasile Pușcaș şi Ionel N. Sava, prefaţă și postfaţă de Vasile Pușcaș, volum apărut sub egida Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, Institutul de Istorie „George Barițiu”.
În Prefața volumului, profesorul Vasile Pușcaș precizează: „Inițiativa editării acestui volum a venit dinspre interesul manifestat de studenți, dar și de opinia publică generală care a receptat din mass-media lansarea subiectului Tratatului de la Trianon (1920). După ce, în anii anteriori, s-a scris despre Centenarul declanșării Primului Război Mondial (1914), al terminării conflictului (1918) și s-a celebrat un secol de la desăvârșirea Marii Uniri (1918), aducerea agresivă a subiectului Trianonului cu ton contestatar la momentele istorice menționate a stârnit nedumerire printre consumatorii știrilor lansate de media și îndeosebi media socială”.
Volumul include „studii care prezintă istoria ideii și construcției statului național modern în Europa Centrală, ca și a contextualității europene și central-sud-est europene de la sfârșitul Primului Război Mondial”. Autorii studiilor sunt cunoscuți cercetători, cadre didactice universitare din Cluj-Napoca și București, după cum urmează: Dr. Florin Abraham, cercetător științific I (în continuare CSI), la Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului – Academia Română şi conferențiar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București; Dr. Vasile Sebastian Dâncu, profesor universitar, Departamentul de Sociologie, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București; Dr. Codruța-Ştefania Jucan-Popovici, lector, Departamentul de Drept Public, Facultatea de Drept, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca; Dr. Dumitru Preda – ambasador, Ministerul Afacerilor Externe, București; Dr. Vasile Pușcaș, CSI, Institutul de Istorie „George Barițiu”, Academia Română, Filiala Cluj, profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca; Dr. Mariana-Narcisa Radu, lector, Departamentul de Drept Public, Facultatea de Drept, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca; Gabriel-Virgil Rusu, dr., CS Asoc., Institutul de Istorie „George Barițiu”, Academia Română, Filiala Cluj; Tudor Salanțiu, dr., CS Asoc., Institutul de Istorie „George Barițiu”, Academia Română, Filiala Cluj; Dr. Ionel N. Sava, conferențiar, Departamentul de Sociologie, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București; Dr. Șerban Turcuș, conferențiar, Departamentul de Istorie, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca; Dr. Veronica Turcuș, CSI, Institutul de Istorie „George Barițiu”, Academia Română, Filiala Cluj; Dr. Vasile Vesa, profesor universitar, Departamentul de Istorie, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca.
Primul studiu inclus în volum, intitulat De la ideea de națiune la formarea statelor naționale (până la Primul Război Mondial), este structurat pe următoarele subcapitole: Ideile ce vor schimba Europa, Marele război mondial și noua ordine europeană, Europa Centrală a națiunilor suverane, Doctrina Coroanei Sfântului Ștefan și iluzia pierdută a „Ungariei Mari”. Autorul, dr.Gabriel-Virgil Rusu, trece în revistă problematica genezei națiunii și evoluția naționalităților în Europa, mai ales în secolul al XIX-a, concepţiile în acest sens ale unor „minţi luminate”, precum Jules Michelet, Johann Gottfried von Herder, Johann Gottlieb Fichte, Hegel, Ernest Renan. Se subliniază apoi rolul ideilor filozofice din timpul Revoluţiei Franceze şi al războaielor napoleoniene referitoare la statele naţiune şi la trezirea naţionalităţilor, la mișcările de eliberare a popoarelor asuprite, mişcări care vor configura viitorul politic al Europei şi al întregii lumi. Atunci era încă o Europă închistată în imperii, o Europă a „sistemului Metternich, un inamic al națiunilor în redeșteptare”. Apare însă în Europa occidentală, în Franţa şi Anglia, apoi în Spania şi Belgia, liberalismul, care promova principiul naţionalităţilor, mai ales în timpul lui Ludovic-Napoleon, devenit împărat, cunoscut sub numele de Napoleon al III-lea, care a sprijinit unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. În acest timp existau însă marile conglomerate de popoare: Imperiul Habsburgic, Țarist și Otoman. S-au constituit apoi grupări politice europene cu interese politice comune: Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria și Italia) şi Antanta (Anglia, Franța și Rusia). Primul Război Mondial a antrenat toate statele europene într-un conflict de durată. După război, şi popoarele Austro-Ungariei s-au ridicat pentru a-şi făuri propriile lor state naționale. Pe principiul de esență liberală al naționalităților, s-au format noile state-națiune ale Europei, inclusiv statele-naţiune austriac şi ungar, iar românii transilvăneni s-au unit cu patria-mamă România. Aceste state-naţiune nou formate au fost recunoscute de tratatele de pace de la Paris din 1919-1920. Autorul trece apoi în revistă procesul de formare a tuturor statelor-naţiune din fostul Imperiu Austro-Ungar. În subcapitolul Doctrina Coroanei Sfântului Ștefan și iluzia pierdută a „Ungariei Mari”, autorul afirmă că „Istoriografia maghiară este foarte sensibilă atunci când este vorba despre devenirea națională ungară. Subliniind rolul politic și militar jucat în Bazinul Carpatic, poporul maghiar trăiește și azi cu nostalgia Regatului medieval al Sfântului Ștefan”. Prin Tratatul de la Trianon „s-a semnat sfârșitul Ungariei medievale, al doctrinei Coroanei Sfântului Ștefan, fapt care pentru națiunea nobiliară maghiară a reprezentat un adevărat șoc din care nu și-a revenit nici în ziua de azi”, spune autorul. Au fost acuzate Marile Puteri de „diktat”, de „crucificare”, de „nedreptate”, oficialităţile ungare „pendulând între extrema stângă [Bela Kun] și extrema dreaptă [Miklós Horthy] pentru a obține retrasarea frontierelor medievale”. Dar „ideea statului-națiune a triumfat peste tot în Europa”, astfel că nu mai putea să funcţioneze o Ungarie multietnică de model medieval.
Ambasadorul dr. Dumitru Preda, în studiul Factor diplomatic și factor militar în înfăptuirea și recunoașterea internațională a Unirii românilor de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, la Trianon, 4 iunie 1920, pune în evidenţă condițiile şi modalitățile de acțiune specifice factorilor diplomatic și militar prin care Conferința de pace de la Paris a dat o nouă configurație „hărții geo-politice și o nouă așezare a relațiilor internaționale”. Studiul analizează pe larg: acțiunile armatei române după 1 Decembrie 1918, până în aprilie 1919; problema frontierei de vest a României; demersurile diplomatice şi evoluția raporturilor româno-ungare, de la conflictul armat din aprilie 1919, la războiul din iulie-august 1919; reacțiile Puterilor Aliate la Conferința de pace și poziția lor față de problema Unirii Românilor de la 1 Decembrie 1918. În final, după o analiză aprofundată a desfășurării evenimentelor pregătitoare zilei de 4 iunie 1920, autorul apreciază faptul că lupta pentru apărarea statului național întregit la 1 Decembrie 1918 și recunoașterea sa pe plan internațional, a fost „una din cele mai strălucite pagini din istoria neamului românesc, desfășurată deopotrivă pe plan politico-diplomatic și militar”, şi că „rolul Armatei Române a fost de o însemnătate deosebită”, apoi semnarea Tratatului de la Trianon-Versailles, din 4 iunie 1920, „a consemnat în plan juridic și moral o victorie decisivă în afirmarea drepturilor și demnității românilor în conștiința umanității.”
Dr. Tudor Salanțiu, în studiul Impactul evenimentelor sistemice asupra sistemului de pace de la Versailles, examinează transformările sistemice care au apărut la începutul secolului al XX-lea, efectele celor două evenimente sistemice mari: A Doua Revoluție Industrială și Primul Război Mondial asupra configurării puterii care a remodelat baza noii ordini mondiale și a celei regionale. Analiza autorului cuprinde următoarele subcapitole: Caracteristicile procesului de transformare la începutul secolului al XX-lea; Tendințe și consecințe ale modernității la nivel regional (Europa Centrală); Proiecția și design-ul cooperării regionale prin Tratatul de la Saint-Germain și Trianon; Cadrul de construcție și analiză a ontologiilor; Prospecția și predictibilitatea alternativelor. Analizând problematica abordată pe baza unei metodologii moderne, cu folosirea modelelor matematice, autorul ajunge la următoarea concluzie: „Rezultatul acestui demers a evidențiat decalajul care exista din punct de vedere istoric între securitatea descrisă de schema ontologică a Europei și perspectivă modernă a raporturilor care trebuia abordată. Față de acestea, modelul a arătat că disfuncționalitatea care exista în organizarea Europei și idiosincraziile bazate pe realitatea istorică au reprezentat în mod continuu și argumentat stări de fapt reale”.
Dr. Vasile Pușcaș și dr. Vasile Vesa, în studiul Opinia românească față de tratatele de pace de la Paris (primul deceniu interbelic) trec în revistă faptul că în decursul ultimilor 100 de ani, Conferința de pace de la Paris și tratatele încheiate în anii 1919-1920 au fost „obiectul multor judecăți de valoare, adesea contradictorii, din partea istoricilor, politicienilor, jurnaliștilor, artiștilor etc”. Acest uriaş interes este justificat de faptul că tratatele sus-amintite „au reconfigurat, prin texte de drept internațional, nu doar harta întregii Europe, dar și celelalte zone ale lumi”. În final, autorii relevă consecvenţa cu care România a activat pentru păstrarea statu-quoului, pentru menținerea păcii în Europa postbelică, pentru promovarea relațiilor interstatale pe calea principiilor dreptului internațional.
Dr. Mariana-Narcisa Radu și dr. Codruța-Ștefania Jucan-Popovici, în studiul Principiul naționalităților și Tratatul de la Trianon, analizează din punct de vedere juridic Tratatul de la Trianon, act politic şi juridic care a beneficiat „de-a lungul timpului de numeroase interpretări sau critici, de numeroase discuții mai mult sau mai puțin părtinitoare, majoritatea, dacă nu toate, exclusiv prin prisma istoriei și a aspectelor de dezvoltare a societății”. Studiul are următoarele subcapitole: Tratatele și dreptul internațional public; Principiul naționalităților și Tratatele de pace; Încheierea Tratatul de la Trianon; Părțile semnatare ale tratatului (Condiții, Aliații, Ungaria, Conținutul tratatului, Structura tratatului, Pactul Societății/ Ligii Națiunilor – prima parte a tratatului, Frontierele, Relațiile Ungariei cu statele care primesc sau cedează grupări de populații și drepturile minorităților, Reglementarea unor tratate la care Austro-Ungaria fusese parte, Reglementarea situației unor zone coloniale – Maroc, Egipt, Siam, China, Clauze privitoare la forțele militare, navale și aeriene, Clauzele privitoare la aspecte financiare, inclusiv reparații, despăgubiri etc, Reglementări comerciale, Clauzele tratatului privitoare la proprietăți, drepturi și interese, contracte și hotărâri judecătorești, Aviația, porturile, transportul pe cale ferată, Prevederi diverse), Procedura de ratificare, Efectele tratatului față de părți și față de terți, Aplicarea în spațiu și timp. În final, autoarele remarcă faptul că România şi-a realizat idealul de unitate naţională pe baza principiului naționalităților, prin Tratatul de la Trianon, care a consfinţit dreptul poporului român la unitate național-statală, inclusiv prin reglementările referitoare la stabilirea și delimitarea frontierelor.
Dr. Veronica Turcuș în studiul Avatarurile recuperării patrimoniului arhivistic din teritoriile unite cu România, după Tratatul de la Trianon remarcă faptul că problema evidențelor culturii materiale și spirituale care trebuiau recuperate, urmare a deciziilor luate la Conferința de pace de la Paris, după terminarea Primului Război Mondial, a fost una dintre cele mai „puțin vehiculatele teme din panoplia discuțiilor ce se tot întrețes în istoriografia românească, maghiară și internațională, cu privire la efectele Tratatului de la Trianon”. Încercând să răspundă la întrebarea „Care a fost și este, așadar, soarta arhivelor românești aflate captive la Budapesta, în pofida tratatelor funcționale până azi?”, autoarea ne spune că „Ele se află, juridic vorbind, în custodia autorităților publice ungare, după un secol, această circumstanță devenind, se pare, o cutumă acceptată”. Arată că în anul 2011, directoarea Arhivelor Maghiare recunoștea, indirect, într-un interviu în ziarul „Adevărul”, faptul că „Ungaria nu a respectat nici după 90 de ani nici litera, nici spiritul Tratatului de la Trianon, fiind recunoscută neaducerea la îndeplinire, după mai mult de nouă decenii, a obligațiilor asumate la semnarea Tratatului de la Trianon”.
Dr. Ștefan Turcuș, în studiul Sfântul Scaun și dezavuarea doctrinei Coroanei maghiare în contextul Tratatului de la Trianon (documente din anii 1919-1921), abordând problema statutului Vaticanului la Conferința de pace, afirmă că, în pofida tuturor demersurile întreprinse, „Sfântul Scaun nu a reușit în cele din urmă să se impună ca participant la Conferința de pace, dar a vegheat prin fel de fel de intermediari catolici și binevoitori non-catolici la desfășurarea lucrărilor și poziționarea protagoniștilor”. În finalul analizei, autorul concluzionează că „Sfântul Scaun, având în vedere pozițiile luate în raport cu Ungaria, în anii 1920-1921, nu a sprijinit doctrinar și ecleziologic tendințele revizioniste și revanșarde construite pe ideologia deviantă interbelică și pe documente juridice false și total lipsite de fundament istoric”. Autorul se întreabă, la finalul studiului, dacă nu cumva Scaunul Apostolic a desființat teologic și juridic doctrina patronatului regal maghiar asupra Bisericii Catolice de ambele rituri pentru a elibera totodată şi „Transilvania de-acum românească, Banatul, Crișana și Maramureșul, la fel de românești, de un spectru care a străjuit ilegitim și opresiv viața spirituală și culturală a românilor timp de secole?”.
Dr. Florin Abraham este autorul studiului Tratatul de la Trianon și mitologia politică revizionistă: abordări tradiționale și recente. Studiul analizează probleme precum: Noua ordine europeană și revizionismul; Tratatul de la Trianon, un dictat?; Iredentismul maghiar: de la Trianon la Războiul Rece; Perspective asupra Tratatului de Trianon: de la Mátyás Rákosi la Viktor Orbán ș.a. De la început, autorul afirmă că „Termenul „Trianon” are valențe speciale în Europa Centrală și de Est, deoarece dintr-un simplu toponim s-a transformat într-un simbol politic polarizant, având conotații esențial pozitive pentru croați, români, sârbi sau slovaci și negative pentru maghiari”. Este vorba, desigur, de Tratatul de pace semnat la 4 iunie 1920 între Puterile Aliate și Ungaria, prin care erau fixate granițele noului stat-naţiune ungar după încheierea Primului Război Mondial. Autorul şi-a propus să analizeze mitologia politică revizionistă creată de statele perdante, generată în jurul Tratatului de la Trianon. Şi-a structurat cercetarea pe dimensiunea cronologică şi pe cea funcțională (conținut, funcții și dinamica mitului politic). Relevă faptul că „mitologia revizionistă a fost produsă în Ungaria interbelică pentru a păstra statu-quoul politic și social, ulterior fiind utilizată, în contexte istorice diferite, ca un instrument pentru conducerea autoritară a societății maghiare”. Elitele politice și intelectuale maghiare au perceput Tratatul de la Trianon „ca un moment de criză majoră deopotrivă a statului și națiunii”. Autodefinită drept „traumă”, încercarea de a ieși din această situaţie s-a concretizat prin crearea unei mitologii politice, „având rădăcini ideologice în naționalismul maghiar al secolului XIX”, în aşa fel încât „vinovații” nu erau în partea maghiară, ci „erau identificați în afara corpului politic maghiar”. În finalul studiului, autorul admite că „destrămarea imperiului Austro-Ungar a produs o traumă în rândul națiunii maghiare”, dar tot astfel este adevărat „că revizionismul iredentist maghiar a generat alte traume în rândul națiunilor vecine Ungariei, amenințate că statalitatea lor este atacată”. Parafrazând o cunoscută zicală, autorul afirmă că „Morala acestei situații seculare este că un consum ridicat de mitologie istorică poate să dăuneze sănătății națiunilor!”
Dr. Ionel N. Sava este prezent în volum cu studiul De la nostalgie politică la traumă culturală? Dilema europeană a Ungariei la 100 de ani după Trianon. Autorul şi-a propus să surprindă „resorturile sociale și culturale care întrețin nostalgia politică maghiară interbelică și generează o formă actualizată a traumei Trianonului”. Studiul abordează probleme precum: Ce este nostalgia. Despre condițiile suficiente ale traumei, Vehiculele culturale și repertoriul de exprimare a traumei maghiare, Substituirea altor traume și refacerea mitului interbelic maghiar, Viktor Orbán și politica memoriei, Reconciliere sau amânare? Dilema europeană a Ungariei. O concluzie a autorului este că „sistemul de la Versailles a fost expresia voinței politice a Aliaților care au așezat înaintea preferințelor personale și naționale idealurile păcii și reconcilierii europene”, iar „dilema maghiară a amânării sau reconcilierii beneficiază astăzi de un context european dintre cele mai favorabile”. Autorul crede că dacă există cu adevărat trauma Trianonului, acesteia ar trebui să i se găsească o vindecare acum, la Centenarul Trianon, şi că „O Ungarie europeană nu poate fi decât în consonanță, adică în reconciliere cu vecinii săi europeni, iar orice amânare n-ar face decât să afecteze viitorul lor comun.”
Studiul Iliberalism și sindromul Trianon. Regimul Orbán și susținerea paralelismului etnic în Transilvania al sociologului Vasile Sebastian Dâncu este redactat pe baza concluziilor unei cercertări sociologice. Studiul este structurat pe următoarele subcapitole: Politica recursului la memorie și sindromul Trianon; Recursul la memorie, ca dimensiune esențială pentru legitimitatea politică a FIDESZ; Ungaria de la politica memoriei, la protecția minorităților; Percepția Ungariei și a maghiarilor în România; Imaginea relațiilor interetnice din România; Vizitarea Ungariei și părerea despre țara vecină; Distanța socială mică dintre românii și maghiarii din România; Arborarea steagului secuiesc; Iliberalismul lui Orbán și ecoul lui în Transilvania; Trianonul și imaginarul colectiv maghiar. Autorul afirmă de la bun început că politica din Europa Centrală și de Est „istoria contează”. Şi această observaţie o face mai ales la adresa Ungariei, obiectul cercetării şi studiului autorului. Una din concluziile autorului este că, aşa cum au relevat cercetările întreprinse, atât Legea Statutului Minorităţilor, cât și propaganda guvernelor de la Budapesta „au reușit să creeze, cel puțin în județele Harghita și Covasna, comunități care rezonează la proiectele Budapestei”, astfel că regimul Orban şi-a atins scopul, deoarece „Maghiarii din zona Ținutului Secuiesc sunt ținuți în captivitatea coliviei etnice” şi a blocat integrarea lor în calitatea de cetățeni ai statului român.
În Postfața intitulată Trianon, Trianon!, profesorul Vasile Pușcaș trece în revistă unele etape importante ale tratativelor de realizare a păcii în timpul şi după Primul Război Mondial, inclusiv conflictele de interese ale marilor puteri. Se precizează că „ungurii au prelungit cât au putut mai mult momentul semnării Tratatului de pace, sperând că Germania sau/și Rusia Sovietică vor reacționa și vor bulversa lucrările Conferinței de pace”. Este citată o recentă lucrare a istoricului Jean-Yves Le Naour, care îl caracterizează pe Viktor Orbán drept premier „conservator populist”, care „a flatat naționalismul” concetăţenilor săi prin decizia din 2012 de a transforma ziua de 4 iunie într-o așa-numită „zi a unității naționale”, ca mesaj că naţionaliştii de la Budapesta nu vor să înţeleagă procesele istorice de după Primul Război Mondial. Profesorul Puşcaş precizează şi faptul că István Tisza, premierul de la Budapesta, a fost asociat cu cei mai responsabili decidenți pentru declanşarea marii conflagraţii, iar cunoscutul politician şi diplomat român Tache Ionescu „a văzut în persoana demnitarului din Budapesta acel ferment care a dus Europa la un carnagiu nemaiîntâlnit”, şi aceasta numai „pentru ca ungarismul să triumfe”. Chiar împăratul Francisc al II-lea aprecia asocierea lui Tisza la „aprinderea incendiului în Balcani”. Asociind aceste mari culpabilităţi ale liderilor politici maghiari cu discursul contelui Apponyi la Conferința de pace, în prima jumătate a anului 1920, profesorul Puşcaş apreciază pe bună dreptate că această prestaţie a fost considerată „cu atât mai penibilă” cu cât încerca „să dovedească liderilor lumii că el reprezenta o națiune civilizată, pe când națiunile din fostul Imperiu austro-ungar care și-au revendicat autodeterminarea ar fi inferioare și nedemne de proiecția care o propunea Vestul”. Apoi, liderii politici de la Budapesta, în loc să privească spre viitor şi să construiască un stat național bazat pe concepția democrației, au preferat o „reîntoarcere la un trecut mitologizat (inclusiv intrarea lui Horthy în orașele ungurești, în 1919, a fost asemuită cu cucerirea lui Árpád)”. Odată cu venirea lui Horthy la cârma Ungariei, „aristocrația ultra conservatoare”, dominantă în politică, „și-a propovăduit propriile interese cu crucea, făcând mare caz de o doctrină creștină, cu drapelul tricolor, simbolizând naționalismul agresiv, și coroana Sf. Ștefan, ca metaforă a mitizării istoriei naționale”. Eludând vinovăția politicienilor maghiari în declanşarea războiului, marea aristocraţie ungară a adăugat acestor simboluri şi „trauma Tratatului de la Trianon, care a inoculat sentimentul victimizării și transmutării responsabilității eșecurilor politice interne spre străini”. Astăzi guvernul Viktor Orbán repune pe tapet vinovăția Tratatului de la Trianon în raport cu Ungaria şi concomitent reabilitează în mod deschis personalitatea și faptele lui Horthy și ale camarilei sale. Profesorul Puşcaş îl citează şi pe istoricul Frank N. Schubert, care a constatat că „Tratatul de la Trianon a fost un subiect al Budapestei care a întreținut o stare de conflictualitate în Europa Centrală care a dăunat destul de mult și poporului maghiar”. O remarcabilă observaţie a autorului Postfeţei este şi aceea că „tema minorităților a fost instrumentată de Budapesta pentru revizuirea Tratatului de la Trianon, adesea fiind dramatizată la maxim starea minorității maghiare din statele vecine, atât pentru a spori sentimentul traumei naționale maghiare, cât și cu scopul generării unor tulburări interne în amintitele state central-europene”. Tot astfel, liderii de la Budapesta au continuat şi după 1989 propagarea stării de nervozitate din perioada interbelică, situându-se în vechea poziţie de nerecunoaştere a ideii de naţiune şi au interpretat dezmembrarea fostei Iugoslavii și Cehoslovaciei ca o ocazie pentru Ungaria de a scăpa de „dictatul de la Trianon” și nu au văzut în acest act „o prelungire a aceleiași idei naționale care a favorizat crearea statelor naționale în zonă, la sfârșitul Primului Război Mondial”. Foarte dur este istoricul James Traub, citat de profesorul Puşcaş, care afirmă că „ungurii” şi-au hiperbolizat propria imagine în istorie şi că „au ajuns la o exprimare a «sindromului Trianon» care frizează patologicul”. Dar aceste forme de propagare a urii au avut, din păcate, grave urmări tragice. Autorul prefeţei aminteşte de faptul că „După 1920, dar cu deosebire între 1938-1941, 1944-1945, Budapesta a stabilit un adevărat cult al răzbunării în teritoriile care-i fuseseră transferate de Germania nazistă ori i-au fost recunoscute spre administrare temporală de Armata Roșie”. Tot astfel, observă profesorul Puşcaş, „În ultimul deceniu, liderii Ungariei au călătorit în Transilvania mai mult ca niciodată, aproape de fiecare dată transmițând mesaje jignitoare la adresa populației majoritare din această provincie a României, ca și a istoriei naționale a românilor”, fapt care nicidecum „nu este în spiritul apartenenței celor două țări la NATO și UE, organizații care promovează cooperarea și pe care Ungaria le-a sfidat deschis în ultimii ani”. În Postfaţă se mai arată că dacă România va continua să pledeze pentru „spiritualizarea granițelor” cu Ungaria, regimul de la Budapesta nu vrea altceva decât „să profite pentru a-și tempera trauma istorică legată de Trianon” şi astfel se „va risipi încă o șansă pentru reașezarea echilibrată a relațiilor dintre cele două țări și popoare, într-o perioadă când întreaga regiune a Europei Centrale are nevoie de o resetare a procesului integrării europene și euro-atlantice”.
La aniversarea unui secol de la recunoașterea internațională a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, istoriografia românească se îmbogățeşte astfel cu o apariție editorială de excepție, care constituie un răspuns românesc, de înaltă ținută științifică, la dezbaterile care au loc pe această temă în România și Ungaria.
Ioan LĂCĂTUŞU, Vasile LECHINŢAN
