Mai toţi scriitorii români s-au raportat la opera lui Eminescu. Tot ce s-a scris până acum în România este sub semnul fragmentarului. În afară de Eminescu, totul este aproximativ.
Slavici spunea despre el că „privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată, iar criteriile cu care cântărea şi se cântărea, erau total diferite.” L-au cercetat cu pasiune Călinescu, Iorga, Perpessicius – minţi providenţiale. Toţi marii poeţi români – Nichita, Blaga, Arghezi – i-au recunoscut drepturile de autor asupra limbii române. „Ochii mei s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-a uitat în ochii lui Eminescu. E vorba de o vedere fizică, tulburată de dragostea de vers de Eminescu.” – spune Nichita. Eminescu a consolidat un sistem al limbii literare şi a ridicat la un nivel artistic multe expresii care zăceau, în limbă fără forţă artistică. Sub condeiul lui fermecat cuvintele uscate se îndulcesc; miracolul cuvântului se împleteşte cu miracolul înflăcărării lui. Din pana lui Eminescu cuvintele tremură ca păsările îndrăgostite la ivirea liniştitelor dimineţi: ele cântă, vorbesc sau ameninţă şi blestemă. Iar manualele îl îngroapă. Sunt scrise în păsăreasca aceea pe care Eminescu o detesta atât de mult: „existenţa zbuciumată a poetului, nefericirea şi suferinţele îndurate au sădit de timpuriu în sufletul său sentimentul zădărniciei vieţii. Dezamăgit şi obosit, cu speranţele şi idealurile risipite, poetului i-a mai rămas un singur dor: moartea.” Sau: „infiltraţiile unor elemente de filozofie kantiană, schopenhauriană sau budistă şi stoicismul lui Hiperion …” Bietul elev…
Ideile eminesciene nu sunt numai simple, sunt şi banale. Şi atunci pentru ce este atât de frumos universul său liric? E frumos tocmai prin simplitate. E frumos prin naivitate. E frumos prin banalitate. E frumos prin curajul candid al lui Eminescu de a spune lucruri banale, simple şi naive. Dar eterne. Însă pentru a realiza această simplitate, îi trebuiau lui Eminescu mijloace care se întâlnesc rar; îi trebuia puterea adâncă de simţire, sentimentul unui misterios acord între cuvinte şi al unei tulburătoare corespondenţe între sunete. Şi Eminescu le-a găsit. Şi astfel, cuvintele şi ideile simple şi banale au căpătat noutatea primei lor zile de creaţie – cum devine nou şi unic cuvântul „te iubesc”, când îl spune prima oară bărbatul femeii iubite. În tot cuprinsul imaginarului eminescian e un farmec, în care gândul pătrunde cu mare sfială, ca pe tărâmul pragului altei lumi. Şi-atunci se desprinde un sens nebănuit: puterea de a dura!
Eminescu a fost tălpaşul acestei ţări; a căutat-o în toate cotloanele. A cercetat-o de la ţăranii cei mai săraci, până la Casa Regală. În 1878 regina a tradus câteva din poeziile lui Mihai Eminescu. Carmen Silva, în jurnalul ei personal, nota: „îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia, parcă a-mi secătui spiritul. Mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea poetului însuşi; nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le posedă. Când i-am lăudat versurile, a ridicat din umeri. Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte din copaci, mi-a spus. A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai, pe care i-am servit-o eu însămi, a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere. Prezenţa lui mă copleşea şi-mi dădea sentimentul unui zeu servit de un muritor.”
Unii îl socotesc un fenomen, alţii un geniu… mai potrivit ar fi să-l socotim o părticică din sufletul românesc. Ambasadori ai spiritului românesc nu am avut şi nici nu avem mulţi. Versul lui vine de undeva din adâncul neamului acestuia. Toată istoria, toată zbaterea milenară a acestui neam, toate lacrimile şi dorurile, toate speranţele, înfrângerile şi biruinţele sunt scrise în versul lui: când geamăt de durere, când frământare de lavă din străfunduri, când ţâşniri năvalnice spre stele. A vrut să ne mângâie cu versul său, să ne ajute să ne regăsim pe noi înşine, să lipim ciob cu ciob ulciorul în care să ne păstrăm apa vieţii şi a speranţei. În semn de protest faţă de cei care judecă fără nuanţe, dezamăgit şi obosit a plecat, dându-şi seama că: „Toate micele mizerii unui suflet chinuit/Mult mai mult îi vor atrage, decât tot ce ai gândit./Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina.” Ca şi turnul biblic edificiul ideilor lui se prăbuşea surpat de un grăunte de îndoială amestecat în adevăruri. N-am fost cei pe care-i căuta. Ne-am înstrăinat de noi înşine. Judecă-ne bade Mihai, slăbiciunile şi de poţi iartă-ne, căci ai tăi suntem şi al nostru eşti!
Dana Şerban
