Lumea noastră continuă să fie împărţită în sclavi şi stăpâni, în conducători şi supuşi sau executanţi, în cei care dictează şi cei care se supun, în cei de sus sau „lumea bună” şi cei de jos sau „prostimea”, iar înaintarea ei spre viitorul incert este plină de contradicţii şi presărată cu nenumărate drame şi tragedii, astfel că mereu vor exista, nu o lume, ci două lumi opuse: pe de o parte noi, cei „aleşii”, iar pe de altă parte voi, cei care n-au voie să crâcnească, ci doar să se supună şi să execute.
În acest context, regimurile se tot schimbă, uneori, când balaurul se zvârcoleşte, „cei din urmă devin cei dintâi”, dar lucrurile rămân aceleaşi, căci cei buni devin cei răi şi cercul se închide din nou.
Dar după un timp, ca într-o celulă a unui organism, unde toate au rostul lor, societatea îşi regăseşte drumul urmându-şi cu obstinaţie scopul propus: de a crea o lume mai bună pentru toţi, o lume în care conştiinţa şi morala ridicate pe trepte divine vor aduce oamenilor pacea, bunăstarea şi fericirea. Cel puţin aşa ne place să credem, însă până când se va făuri acea lume trebuie să trăim în prezentul nostru şi „să ne descurcăm cu ce avem”. Şi ce avem?!
Avem şi noi „aleşii noştri”, cu care am vrea să ne mândrim şi nu putem, aşa încât tăcem şi înghiţim ori vorbim degeaba pe la toate colţurile căci tot una e. Când „aleşii noştri”, care ne cer să respectăm morala şi „legile ţării” căci „nimeni nu e mai presus de lege”, ei sunt cei dintâi care le încalcă, atunci prostimea ce să zică?! Când ei îşi atribuie singuri „pensii speciale” şi-şi dublează sau triplează salariile dintr-un condei, „amărâţii” ce să zică, căci zic degeaba. Şi când lucrurile se fac în văzul lumii „aşa deodată”, deci în graba mare, „restul lumii” nici nu mai are puterea să comenteze, deoarece faptul e consumat. Când „aleşii noştri” sunt cuprinşi de suferinţă şi trebuie să se opereze, spitalele şi medicii noştri nu sunt buni, neapărat trebuie să-şi aline suferinţa „în străinătate”. Când le cresc copiii, şcolile noastre nu sunt bune, deşi reformele şi miniştrii Educaţiei se succed în ritm alert, ei îşi trimit copiii la studii tot în străinătate, la cele mai alese „temple ale luminii”, iar la întoarcere îi pregătesc ca să le calce pe urme. Când poporul sărăceşte, „aleşii noştri” se îmbogăţesc şi prosperă, ba nu de puţine ori de atâta poftă se dedau şi la lucruri necurate, iar când sunt prinşi „cu mâţa-n sac” din nou se-mbolnăvesc subit şi-şi caută locuri de tratament „mai bune” prin cele ţări. Şi uite-aşa noi tot oftăm, dar lor nici că le pasă.
Înţelegem cu toţii că demnitarii trebuie să aibă salarii şi pensii mai mari, pe măsura responsabilităţii lor, măcar de-ar respecta-o, şi că s-a gândit o nouă Lege a salarizării cu doar cinci clase de salarizare în care să fie cuprinşi toţi bugetarii, dar ceea ce nu înţelegem este de ce, dacă nimeni nu e mai presus de lege, prima clasă, adică cei aflaţi în fruntea clasamentului, a fost favorizată şi cei mai importanţi bărbaţi ai ţării vor fi cei dintâi care vor beneficia de aceste drepturi, în timp ce „restul” mai poate să aştepte? Păi o Lege nu se aplică pentru toţi deodată, în egală măsură şi în raport cu munca pe care o desfăşoară fiecare? Ce s-ar fi întâmplat dacă aceşti „favorizaţi ai sorţii” ar fi aşteptat până când Legea va fi fost definitivată şi aplicată tuturor în acelaşi timp?! Ei bine, nu se poate, căci „Noi trebuie neapărat să ne deosebim de ceilalţi!” Şi iată cum nedreptatea este la ea acasă şi cei care „fac Legea” sunt „primii dintre aleşi” care n-o respectă. Vor zice unii că n-avem dreptate, însă evidenţa e clară şi Adevărul nu poate fi negat nici de noi, nici de ei.
Ar fi de preferat ca cei pe care i-am ales în fruntea ţării să nu rupă legătura cu masele, să nu dispreţuiască poporul crezându-se mai presus de acesta, căci aşa cum afirma Lao Zi (579-499 î.Hr.) – filozof antic chinez, autorul tratatului clasic al taoismului Tao Te Ching (Cartea Căii şi a Virtuţii) – „Oamenii simpli stau la temelia celor aleşi, aşa cum cele joase sunt temelii pentru cele înalte. De aceea, nobilimea şi cârmuitorii care se preamăresc singuri nu au o situaţie durabilă, fiindcă ei nu privesc la oamenii simpli ca la o temelie a lor. Aceasta e o cale înşelătoare.”
Mihai Trifoi . .
