Pierduţi în lumea care trece, / Ne făurim speranţa de mai bine, / Iar dacă vântul sorţii suflă rece, / Noi tot renaştem din ruine.
Dacă până acum în scrierile noastre ne-am referit mai mult la faţa urâtă a unei Românii debusolate, azi se cuvine să avem gânduri mai bune şi să vedem şi faţa luminoasă a României. În ea se regăsesc toţi cei care prin faptele şi gândurile lor, prin strădania lor de zi cu zi, creează Frumosul şi Binele şi le dăruiesc semenilor spre bucurarea sufletului. Sunt cei care ridică edificii mândre, sunt cei care trudesc cu sinceritate şi devotament în şcoli şi spitale, sunt cei care aduc la lumină faptele eroice, istoria şi tradiţiile poporului, sunt cei care fac lucruri ce uimesc, sunt cei care gândesc şi proiectează viitorul, sunt toţi cei care trudesc cu spor situându-se de partea binelui şi adevărului.
Nu putem privi lumea doar în negru şi cenuşiu, ci trebuie să avem curajul s-o privim şi în culori mai deschise, mai vii, mai luminoase, să vedem şi soarele care alungă întunericul, să lăsăm lumina să ne pătrundă sufletele şi să ne regăsim speranţa pierdută; cu cât vom fi mai mulţi de partea luminii, cu atât mai mult va străluci cealaltă faţă a României, a României muncitoare şi creatoare de bunuri şi frumuseţi, sau cum ar spune preşedintele Johannis: „România lucrului bine făcut”. Străduindu-ne mereu, poate că într-o zi vom transforma deviza în realitate şi lumea ne va privi altfel, căci nu putem rămâne la infinit o ţară de leneşi, hoţi şi corupţi, aşa cum ne percep unii de prin alte ţări, cu toate că şi ei îşi au proprii lor semeni leneşi, hoţi şi corupţi, dar probabil în proporţie mai mică, având altă istorie şi trecând prin alte împrejurări decât noi.
. .
Ne bucurăm văzând în tot mai multe judeţe construcţii industriale noi, locuinţe arătoase şi gospodării îndestulate, ne bucurăm văzând că mulţi dintre fiii ţării, plecaţi la munci în străinătate, nu şi-au uitat locurile natale, şi împinşi de dorul de ţară, de familie şi de locurile natale, şi-au învestit o parte din câştiguri în ridicarea unor case încăpătoare şi originale pentru familiile lor şi pentru propria mândrie. Şi chiar dacă uneori aceste case continuă să rămână goale, în aşteptarea proprietarilor de drept, ele sunt legate sufleteşte de cei care cândva vor reveni. E trist că a trebuit să ne plece fiii pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga dreptul la un trai mai bun, dar adesea tot răul e spre bine, căci cei care se întorc aduc cu ei nu doar un plus de bogăţie, ci şi o mentalitate schimbată, o altă viziune asupra viitorului şi ceva din cultura popoarelor în mijlocul cărora au trăit un timp. Să-i aşteptăm deci cu drag, aşa cum aşteptăm primăvara revenirea păsărilor călătoare. Cu ceva timp în urmă primarul unei localităţi a decis să strice cuibul unor berze şi să-l mute de pe stâlpul pe care acestea şi-l construiseră în altă locaţie, dar sărmanele berze s-au întors tot la vechiul stâlp unde şi-au construit casa. Aşa şi cu oamenii noştri plecaţi în lume, căci cel puţin o parte dintre ei vor reveni la locul ştiut din copilărie.
Pe internet circulă o colecţie de ii şi costume populare româneşti, de o frumuseţe şi varietate incredibile; în ele se oglindesc măiestria şi sufletul de artist ale omului din popor, dar şi tradiţia şi preocupările strămoşeşti izvorâte din dorinţa nativă de a exprima frumosul. Să adăugăm la acestea migala şi priceperea cu care sunt făurite feluritele obiecte din lemn sau din alte materiale, sau îndemânarea şi arta meşterilor olari sau de actă factură, şi vom vedea „faţa nevăzută” a României, pentru că de atâta ură şi încrâncenare nu mai avem timp să vedem ceea ce se află dincolo de vicisitudinile vieţii cotidiene care ne afectează pe toţi până la disperare.
Nu putem opri în loc clipa care trece, dar prin eforturile noastre putem schimba destinul, putem da alt curs istoriei; este suficient doar să nu credem în aserţiunea periculoasă şi dezarmantă care zice: „Aşa ne-a fost scris!”. Adevărul este că noi înşine, prin ceea ce facem, spunem şi gândim, ne proiectăm viitorul, ne scriem istoria, ne modelăm destinul. Într-un stup de albine sau un muşuroi de furnici toţi membrii ocupanţi au sarcini precise şi se pare că nimic nu este lăsat la voia întâmplării, dar într-un popor există încă destulă mişcare haotică şi destui „trântori” care „taie frunză la câini” aşteptând „să le pice ceva”, şi mai există „prădători” mereu la pândă, mereu gata de atac pentru a fura munca altora, şi până când societatea nu va învăţa să-i „disciplineze” şi să-i pună să facă ceva util, care să accelereze progresul, România, precum Luna, îşi va arăta mereu o singură faţă, cea urâtă. De aceea credem că a sosit vremea să întoarcem spre lume şi cealaltă faţă, cea a Frumosului şi Bunăstării, a Binelui şi a Iubirii.
Mihai Trifoi
