. . 
Una dintre legile cosmice care guvernează Universul este cea a cauzei şi efectului. O întâlnim în fiecare zi şi în vieţile noastre şi, când nu ţinem seama de ea, avem de suferit. Fiind o lege vitală, ea îmbracă forme foarte diferite, iar oamenii, ca de altfel toate vieţuitoarele, trebuie s-o cunoască şi să n-o încalce cu bună ştiinţă.
Atunci când faptele, vorbele sau gândurile noastre creează cauze, acestea vor avea efecte (urmări), a căror natură va fi pozitivă sau negativă în funcţie de natura cauzei create. Să luăm pentru exemplificare câteva situaţii, din viaţa obişnuită a unui om, dar şi din istoria omenirii.
În ziarul „Libertatea” din 9 octombrie 2015 găsim o ştire interesantă, cu titlul „Bine faci, bine găseşti”, care ne prezintă o întâmplare. Un tânăr pompier din Bistriţa a găsit în urmă cu doi ani, în parcarea unui supermarket, o servietă în care se aflau 10.000 de lei şi nişte acte de firmă. Omul, de bună credinţă, l-a sunat pe proprietar şi i-a înmânat avutul pierdut. Peste nu mult timp el a mai găsit şi un telefon pe care, de asemenea, l-a înapoiat celui care-l pierduse. Dar cum nicio faptă, fie ea bună sau rea, nu rămâne fără răsplată, întâmplarea a făcut ca bravul pompier să-şi piardă el însuşi portofelul, în care avea 2.000 de lei şi 210 euro. În urma anunţului dat pe reţelele de socializare, păgubaşul şi-a regăsit pacea când a fost contactat telefonic de un alt tânăr, care-i găsise portofelul şi i l-a înapoiat cu toţi banii în el. Veţi zice poate că aceasta i se poate întâmpla oricui. Totuşi legile cosmice nu funcţionează la întâmplare şi nu oricine pierde ceva imediat şi regăseşte. Nu sunt puţini oamenii care se roagă la Dumnezeu să le dea cutare şi cutare lucru, de pildă să câştige la Loto o mare sumă de bani, şi se miră că Dumnezeu nu-i ascultă, însă legile divine nu funcţionează după simpla dorinţă a omului, pentru că rugăciunea nu trebuie să fie egoistă, omul trebuie să spună: „Facă-se voia Ta”, nu „voia mea”, şi să nu fie supărat dacă nu i se îndeplineşte; înseamnă că altele sun cauzele pentru care ea nu se poate îndeplini…
În viaţă întâlnim nenumărate întâmplări ca şi cea de mai sus, în care putem vedea ce efecte pot avea faptele noastre bune sau rele şi de aceea este bine să ne ferim a crea cauze negative, adică să nu facem rău nimănui, să nu vorbim de rău pe nimeni şi nici să gândim rău despre cineva, dacă vrem ca viaţa noastră să rămână în tiparele normalităţii. Din nefericire, mulţi dintre semenii noştri nu ţin seama de aceste lucruri şi creează nenumărate cauze negative care apoi au urmări nefaste pentru ei. De aici decurg multe păcate omeneşti.
Dar „efectul de bumerang” al legii cauzei şi efectului îl întâlnim şi la scară planetară, nu doar la indivizi. Războaiele şi nenorocirile provocate de ele reprezintă un asemenea exemplu, pentru că atunci când o ţară atacă o altă ţară, ea trebuie să se aştepte la o reacţie adversă, iar când într-un război se formează „coaliţii”, acesta se internaţionalizează ajungându-se astfel la „război mondial”. Datorită dezvoltării rapide a ştiinţei şi tehnicii, astăzi războaiele nu mai au aspectul celor din trecut, ele sunt „selective” şi implică efective militare mai reduse, dar efectele lor rămân aceleaşi. Războaiele purtate în Irak, Afganistan şi Siria reprezintă şi ele „cauze” create, ale căror efecte le trăim cu toţii în actele de terorism internaţional, în destabilizarea unor populaţii, în valurile de imigranţi, în teroare şi nelinişte. Şi lucrurile vor continua aşa cât timp oamenii nu-şi vor schimba modul de a gândi şi comportamentul.
Crearea anumitor cauze negative duce la răzbunare, care îmbracă multe forme, acest sentiment aducând omenirii multă suferinţă şi nenumărate nenorociri de-a lungul istoriei. Câteva exemplificări în acest sens ne oferă o imagine mai amplă asupra fenomenului.
Legea talionului. Conform sursei Wikipedia, aceasta este una dintre cele mai vechi legi existente şi „constă în justa reciprocitate a crimei şi a pedepsei”, fiind concretizată în expresia: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Ea este „o lege penală la unele popoare din vechime, inculpatul primind o pedeapsă identică cu răul săvârşit” (Wikipedia). Acceptată ca lege a justiţiei mozaice, o întâlnim descrisă şi în Vechiul Testament, dar ea apare cu mult timp înainte de scrierea Bibliei în „Codul lui Hammurabi (1792-1749 î.H). Ca orice alt fenomen social, şi aceasta a apărut din necesităţi istorice, pentru a suplini un gol: lipsa unei justiţii corecte în societăţile bazate pe triburi.
Vendeta reprezintă una dintre formele extreme ale răzbunării. „Dicţionarul explicativ al limbii române”, ediţia a II-a, 1998, o defineşte ca „Act de răzbunare sângeroasă pentru o injurie, un omor, divulgarea unui secret etc., frecvent în Corsica şi Sicilia, care se extinde şi se transmite asupra tuturor rudelor victimei, obligate să se răzbune cu orice preţ; ură puternică, sete de răzbunare nestăpânită”. Cuvântul provine din italianul „vendetta”.
Vendeta este întâlnită şi în spaţiul islamic, ea făcându-şi prezenţa încă din perioada preislamică, în vremuri când încă nu existau guverne, legi şi ordine, iar populaţia recunoştea doar autoritatea şefilor de trib, când „singura lege era lipsa legii”. Prin ea indivizii îşi făceau singuri legea, comiţând acte sângeroase. Ea a început să se manifeste în vremurile vechi, când „spiritul de clan” (asabiyya) avea prioritate în faţa eticii, când sângele cerea sânge, cei ofensaţi aveau obligaţia să se răzbune, ajungându-se astfel la un lanţ nesfârşit de crime.
În perioada modernă, deşi considerată un obicei primitiv, vendeta continuă să existe. În zone musulmane, unde încă mai dăinuie sistemul tribal, această „lege” se manifestă cu aceeaşi cruzime. Cititorii doritori de mai multe detalii au posibilitatea să consulte biblioteca virtuală Wikipedia. Dintre alte exemple pe care ni le pune la dispoziţie această sursă informativă spicuim doar o întâmplare edificatoare, de domeniul absurdului, cu referire la vendetă: „Totul pornise de la o găină furată de la un sătean de vecinul său. La rândul său, vecinul i-a luat o oaie. Primul hoţ a continuat prin a-i fura două oi, iar vecinul s-a răzbunat a doua oară, luându-i o vacă. Apoi primul hoţ i-a furat vecinului un cal. Acesta din urmă, nemaiavând ce să-i fure, care să compenseze pierderea sa, l-a omorât. Sângele cerea sânge, şi cum criminalul nu era de găsit, rudele celui ucis, în conformitate cu obiceiul local, i-au omorât cea mai apropiată rudă a criminalului. Deşi îndeplinită, vendeta a continuat trei secole, timp în care au existat sute de victime, pentru a menţine onoarea, şi toate din cauza unei găini.”.
Nu vom insista asupra altor detalii, ci doar vom menţiona că o anumită formă a acestui act de răzbunare se manifestă adesea şi prin satele şi oraşele româneşti. Nu de puţine ori auzim despre scandaluri şi crime provocate de impulsul răzbunării, căci deşi există legi, oamenii le încalcă şi, când îşi pierd controlul, îşi fac „propria lege”.
Chiar şi atunci când crima nu este plătită prin crimă, ea fiind o cauză creează efecte de durată, uneori pentru toată viaţa, o situaţie extrem de „psihologic” exprimată în romanul scriitorului rus Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881), întitulat chiar „Crimă şi pedeapsă”. Personajul principal al romanului, studentul Raskolnikov, suferă efectele remuşcării după comiterea unei crime. Conform principiului creştin, care consideră că suferinţa are efect purificator asupra spiritului uman, personajul în discuţie speră să obţină salvarea prin suferinţă, scăpând astfel de remuşcări; în aşteptarea pedepsei, el este continuu măcinat de gândurile negre…
Şi dacă astăzi noi vedem că legea răzbunării, de fapt legea cauzei şi efectului, continuă să se manifeste sub toate formele în societatea pământeană, aceasta înseamnă că oamenii încă n-au pătruns adevărul spuselor divine: „Ceea ce semeni, aceea vei şi culege”, în virtutea căreia nici o faptă nu rămâne nerecompensată sau nepedepsită.
Oameni buni, feriţi-vă de faptele cele rele şi iubiţi pe semenii voştri, pentru a fi şi voi iubiţi de ei şi de Dumnezeu!
Mihai Trifoi
