Poporul a ştiut întotdeauna să exprime în mod umoristic şi în câteva cuvinte concluziile unei experienţe de viaţă. Aceste învăţături, numite şi „vorbe de duh”, sacţionează tot ce nu este în acord cu bunul simţ.
Despre cineva care nu ajunge la timp la o întâlnire se spune că „a ajuns la spartul târgului”, iar pentru cel care nu exprimă clar un punct de vedere, fiind indecis, există expresia „laie, ori bălaie”, ceea ce înseamnă: „ba una, ba alta” sau
cum am zice noi azi: „Ba vrem la guvernare, ba nu vrem…”. Păi nu e mai bine „a vorbi pe şleau”? Aceasta ar însemna: a vorbi deschis, fără înconjur, răspicat, deci o cale directă şi rapidă de rezolvare a lucrurilor, fără tergiversări inutile care să-ţi răpească timpul preţios, însă noi prea ne-am obişnuit „să batem apa în piuă” (adică să vorbim mult şi fără rost, fără a ajunge la vreun rezultat pozitiv).
Şi dacă tot am ajuns la apă, unii care sunt mai puţin cuminţi chiar că „intră la apă”, cu alte cuvinte ajung într-o situaţie neplăcută, urmând să suporte consecinţe nedorite, fizice sau morale, pe măsura faptelor comise şi după cât de bine este legată la ochi Justiţia, pentru a fi imparţială. Iar atunci când aceste personaje care „au călcat pe bec” sunt puse în situaţia de a da socoteală despre faptele săvârşite, la început majoritatea invocă expresia că ei nu au „nici în clin, nici în mânecă” cu acele fapte, deci nu au nimic comun cu ele, nicio legătură cu aşa ceva, şi numai când „sunt la aman”, ceea ce înseamnă în situaţia de a cere îndurare, îşi aduc parcă aminte de ele şi cer clemenţă: pedeapsă mai uşoară regim deschis, reducerea pedepsei, graţiere şi altele, dar oare nu era mai bine să se fi gândit la acestea înainte de… sau când săvârşeau faptele?!
Dar cum nu aş vrea nici „să vorbesc în dodii”, precum adesea mai vedem la unele comentarii televizate, dar nici „s-o las baltă” ori „să mă las pe tânjală”, mai bine să încheiem cu explicarea acestor expresii pline de savoare.
„A vorbi în dodii” este o expresie populară care îi vizează pe cei care vorbesc vrute şi nevrute, flecăresc, pălăvrăgesc, sau cum se mai spune „vorbesc aiurea”, fără a rezolva nimic. De ce ne-am mira? În vremurile trecute, când societatea nu era atât de evoluată, se spunea că numai popa şi avocatul îşi câştigă banii cu gura, dar astăzi, când am devenit atât de deştepţi, există multe categorii sociale care fac acest lucru. Nu mă credeţi? Deschideţi televizoarele! Bineînţeles, nu toţi vorbesc în dodii, mulţi chiar spun lucrurilor pe nume, şi merită tot respectul celor care-i ascultă. De fapt, la început această expresie se referea la cineva care, aflat pe patul de suferinţă, nu-şi mai poate controla comunicarea şi vorbeşte fără logică, aiurea.
„A o lăsa baltă” este o altă zicere, care caracterizează situaţia unui anume lucru neterminat, cam cum ar fi autostrăzile României, lăsat în părăsire, fără a i se căuta soluţia, sau după spusele lingviştilor: „a lăsa sau a rămâne (ceva) într-o stare de zacere ca apa unei bălţi”. Sperăm totuşi că şi la noi în ţară lucrurile vor reveni la normal (nu ştim când) şi vom avea şi autostrăzi şi multe alte proiecte realizate, şi viaţă mai bună, căci poporul va alege bine şi noii guvernanţi nu vor lăsa lucrurile baltă.
„A se lăsa pe tânjală” vizează o persoană care lucrează alene sau amână pe altădată lucrul care trebuie făcut astăzi, fiindcă acea persoană se ghidează după principiul „Ce poţi face astăzi lasă şi pe mâine”. Deci cineva care nu lucrează cum trebuie „se lasă pe tânjală”. Expresia conţine termenul „tânjală” care înseamnă un proţap care se foloseşte pentru a prinde două perechi de vite în jug, cu scopul de a transporta greutăţi mai mari. Altfel spus, greul era lăsat pe „tânjală”, adică pe altceva. Şi în viaţa de zi cu zi vedem adesea cum unii lasă greul în seama altora, fiindcă le place mai mult „să taie frunze la câini”…
În cele din urmă „a ajuns funia la par”. Aceasta înseamnă că trebuie să încheiem, deoarece expresia „a ajunge funia la par” exprimă ideea de încheiere a unei acţiuni, dar mai înseamnă şi „a atinge culmea răbdării”, şi nu am dori ca cititorii să simtă acest lucru. Totuşi mai adăugăm faptul că pe vreamea când nu existau combine, „se foloseau la arie, vite pentru zdobit spice. În mijlocul ariei se afla un par de care era legată o funie, celălalt capăt fiind la hamul animalului. Prin mişcarea în jurul parului, vita zdrobea spicele cu picioarele, până când funia se înfăşura şi ajungea la capăt”, aceasta însemnând sfârşitul acţiunii.
Aceste expresii au fost „alese pe scrânceană” din „Povestea limbii române”, de Boris Crăciun şi George Bădărău, unde se spune că „a alege pe sprânceană” înseamnă că persoana sau lucrul ales are o valoare deosebită. Şi este bine să ştim, când folosim aceste expresii, şi ce înseamnă ele, ca să nu vorbim în dodii…
Mihai Trifoi
