Adesea auzim expresii ciudate, al căror sens doar îl ghicim dar nu-l putem explica întru totul. Pentru a exemplifica această idee, vom da câteva exemple.
A tăcea chitic este o expresie pe care o putem explica prin „a nu spune nimic, a nu-ţi face simţită prezenţa”, cam cum ar fi uneori chiar la forurile superioare, Preşedinţie şi Parlament, când apare câte o problemă „mai spinoasă” se tace chitic, până când nu intervine Mass-media pentru a răscoli lucrurile şi a le scoate la suprafaţă.
Chitic este numele unui peşte, dar care este atât de mic, încât nu-şi trădează în niciun fel prezenţa, aşa cum unii comentatori mai critici pe la emisiunile TV se refereau la „poziţia Parlamentului în această chestiune”… Poporul taxează, de asemenea, această atitudine pasivă printr-o altă expresie: „c-un chitic, tot nimic”.
A lega fedeleş sau a lega cobză sunt două expresii cu acelaşi sens: a fi foarte bine legat, să nu scape.
Fedeleşul, în denumirea lui populară, este un butoiaş format din doage de lemn, care trebuie foarte bine legat în cercuri. De asemenea, cobza (instrument muzical cu zece coarde, cu cutia de rezonanţă foarte bombată, întrebuinţat mai ales la acompaniament) trebuie strâns încheiată şi strunită. În timpurile trecute mai ales, prinşii erau „legaţi fedeleş sau cobză” cu funii groase, pe corăbiile piraţilor sau în alte locuri şi împrejurări, ca să nu poată fugi. În zilele noastre expresia e mai puţin folosită, fiindcă există alte metode „mai moderne”, de tipul ameninţării sau atenţionării voalate („Nu e bine, domnule chestor, nu e bine…”), sau celor mai „păcătoşi” li se pun cătuşele şi sunt ţinuţi un timp „la răcoare” pentru a se cuminţi…
Limba română este foarte plastică şi productivă în astfel de expresii. De pildă, despre un om mai înfumurat care se crede mai grozav, mai deosebit decât alţii, se spune că acesta se crede breaz sau cu stea în frunte. Expresia are la bază cuvântul breaz, care se referă la un animal (cal breaz, oaie brează) care are o pată albă în frunte sau o dungă albă pe bot, deosebindu-se astfel de celelalte animale din jurul său. Din cauza acestei „ciudăţenii”, animalul respectiv este cunoscut în tot satul. Prin comparaţie, despre un om care şi-a câştigat o anumită notorietate prin faptele sale nu prea lăudabile se spune că e cunoscut ca un cal breaz.
Mărul, de altfel un fruct foarte sănătos şi recomandat de medici, a devenit un simbol cu conotaţii adesea negative. Dacă ne gândim numai la biblica Evă, care la îndemnat pe Adam să muşte din fructul luat din „pomul cunoaşterii”, fapt ce a dus la alungarea lor din Grădina Edenului, sau la povestea cu fata otrăvită după ce muşcase dintr-un măr al rivalei sale, ori la merele din zilele noastre plimbate prin piaţă ori pe plajă ca emblemă a unui partid politic, începem să înţelegem că acest fruct binecuvântat de Dumnezeu şi dăruit oamenilor a jucat de-a lungul istoriei diverse „roluri”.
Dar noi ne vom întoarce la expresiile noastre ca să vedem cum a ajuns să se implice mărul în viaţa oamenilor actuali, adică de unde vine expresia mărul discordiei. De fapt, ea îşi are originea într-o veche legendă grecească. Se spune că Discordia era fiica Nopţii. Probabil că nu s-a comportat prea cuviincios şi marele Zeus a izgonit-o din Olimp. Se zice că Discordia era furioasă pentru că nu a fost poftită la o nuntă. De aceea ea a aruncat în sala ospăţului un măr, „pentru cea mai frumoasă”. Atunci respectivul „măr al Discordiei” a iscat un scandal între zeiţele Hera, Atena şi Afrodita, pentru că fiecare considera că mărul i se cuvine ei. Cearta s-a încheiat după ce tânărul prinţ troian Paris i-a oferit mărul Afroditei.
Ne pare rău să remarcăm că în societatea noastră există o mulţime de „mere ale discordiei”; probabil că Discordia, fiind supărată pe prea multele rele pe care le facem şi de lipsa noastră de iubire şi înţelegere, nu ne-a azvârlit doar un singur fruct, ci o livadă întreagă de meri roditori care fac o mulţime de „mere ale discordiei”… Deschideţi ochii şi uitaţi-vă pe scena lumii. Acum imaginaţi-vă că, de exemplu, „preşedinţia” ar fi un „măr al discordiei”. Şi nu e aşa? Nu se dă o luptă crâncenă pentru „a apuca” acest măr? Şi cum astfel de „fructe fermecate” iau ochii multora, ele se tot înmulţesc pe zi ce trece… Unde eşti tu, Paris, să curmi discordia şi să restabileşti pacea şi armonia?!…
(Sursa de informare: Ion Rotaru, Vorbiţi mai bine, scrieţi mai bine româneşte, o carte apărută în Colecţia „Biblioteca şcolarului”, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1978; o lucrare destinată nu numai şcolarilor, ci tuturor celor care doresc să-şi îmbunătăţească exprimarea în limba română)
Mihai Trifoi
