Foto: Silviu Ipătioaei- M.d.C
Termenul „educație” este explicat în Noul dicționar universal al limbii române (NDULR) ca fiind un „ansamblu de activități orientate spre formarea și dezvoltarea trăsăturilor intelectuale, morale și fizice ale oamenilor (tineri)”, iar la sensul 2 se adaugă: „(proces de) influențare sistematică (într-un cadru organizat) a formării însușirilor intelectuale, morale și fizice”.
Așadar, educația este percepută ca un „proces de influențare”, căci ea este cea care transformă animalul din noi în omul moral și cu un nivel intelectual ridicat. Dar și aici trebuie să avem în vedere dualitatea lumii, căci educația poate fi și negativă, transformând omul în ființă animalică, pregătindu-l doar pentru sacrificiu și ucidere, ca în cazul organizațiilor teroriste sau chiar a războiului.
Nu vom discuta acum despre aspectul negativ al procesului educării, ci despre cel pozitiv, pus în slujba binelui și prosperității omului și societății.
La procesul educativ contribuie o mulțime de factori: familia, școala, Biserica, ONG-uri etc., fiecare având importanța sa, însă baza adevărată o constituie Familia, dar cum în societatea noastră și familia a suferit tot felul de transformări, unele nepotrivite unei educații sănătoase, e greu de spus care este factorul cel mai important, ci mai degrabă ar trebui să discutăm despre „conlucrarea factorilor”.
Nu vom insista nici asupra excepțiilor, când unii copii se nasc cu o capacitate de receptare intelectuală mai slabă, despre care oamenii din popor ar spune că „De unde nu-i nici Dumnezeu nu cere”, și nici asupra cazurilor de copii cu deficiențe mintale, de care se ocupă instituții specializate, ci despre cei obișnuiți, dar și aici întâlnim copii sau tineri îndărătnici, impulsivi, agresivi, obraznici, intoleranți, vulgari și alții asemenea, care fie provin din familii dezorganizate, fie au primit în familie o educație greșită, însă aici intervine rolul educatorului în școală, de a „îndrepta” greșelile și a-i aduce pe toți pe drumul spre normalitate. În ce măsură acest proces îndelungat va avea succes, aceasta depinde în mare parte de priceperea celui care instruiește și educă, dar și de societate în ansamblul ei. Dacă societatea oferă zi de zi, prin mijloacele mediatice, modele negative, acest lucru va deveni un factor de influențare negativă a tinerilor, uneori mult mai puternic decât vorba educatorului.
Fără îndoială, trebuie să mai ținem seama de un lucru: de moștenirea genetică, și să ne întrebăm de ce atunci când vin pe lume unii copii se nasc cu anumite boli sau deficiențe ori cu capacități intelectuale slabe, iar alții sunt perfect sănătoși sau au capacități intelectuale deosebite ori însușiri ieșite din comun, ba chiar cazuri în care copii cu deficiențe sunt dotați cu capacități excepționale. Dacă ar fi să luăm un singur exemplu, ne-am referi la unul dintre cei mai mari astrofizicieni ai lumii noastre, Stefan Hawking, care de decenii șade țintuit într-un scaun cu rotile, dar are o minte de invidiat. Religia creștină nu acceptă existența spiritului migrator în n- trupuri și n- vieți, însă nici nu poate rezolva totul prin zicerea „Așa a vrut Dumnezeu”, și nici știința zilelor noastre nu poate explica fenomenul doar prin expresia „moștenire genetică”, căci lucrurile par ceva mai complicate…
Un lucru e sigur, când vin pe lume unii copii au, iar alții nu au capacități intelectuale obișnuite sau excepționale, precum găsim ideea într-un citat de Eminescu (NDULR, p.418, educație): „educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ceea ce nu-i”, și tocmai acesta este rolul factorilor educativi, de a-l ajuta pe fiecare individ în progresul său spre un nivel de educație mai înalt.
România vrea să ajungă în spațiul Schengen și face eforturi mari în acest sens, dar oare de ce nu ne vor alții acolo?! Răspunsul vine firesc: ultimele știri ne anunță că România este țara din UE care investește cel mai puțin în educație (din bugetul țării). Dacă știrea este veridică, înseamnă că cei care conduc țara n-au înțeles cu adevărat rolul educației, și că noi vom rămâne mereu la urmă pe scara valorică a țărilor europene. Vai de părinții care nu-și iubesc copiii! Se pare că la noi numai cei avuți își iubesc copiii, îi trimit la studii la cele mai bune școli din lume, le oferă tot ce-și doresc, și chiar copleșindu-i cu atâta „dragoste” nu întotdeauna aceștia dau randamentul dorit. Și în acest timp, celor mulți și îngropați în griji și nevoi, pierduți prin cartierele rău famate ale orașelor ori prin satele neglijate ale țării, nu le mai rămâne decât grija supraviețuirii de pe o zi pe alta. E o realitate, pe care chiar dacă ne prefacem că n-o vedem, ea există.
Nu spunem că Statul nu depune mari eforturi pentru a duce țara spre progres, spunem doar că unora li se dă prea mult, ba chiar peste măsură, în timp ce altora li se dă prea puțin, sau sub măsură; spunem că prăpastia dintre cei avuți și cei lipsiți tot crește în loc să scadă. Mai spunem că toate promisiunile guvernelor trecute, cât și ale celui actual, de a aloca Educației 6% din buget, au rămas neonorate, în timp ce alte state au avut grijă să-și educe și instruiască cetățenii cu mai mult interes, ceea ce se și vede, pentru că au ajuns mai repede decât noi la progres și bunăstare. Să nu uităm nici cuvintele înțelepte ale unuia dintre președinții americani, Theodore Roosevelt: „Progresul ni-l verificăm nu prin îmbogățirea acelora care deja au mult, ci prin faptul că suntem capabili să-i mulțumim pe cei care au foarte puțin”.
Mihai Trifoi
