Moto:
„N-am fost şi nu sunt socialist!
De comunist nu poate fi vorbă!
Dar nu agreez capitalism…
Care pe unii-i bagă-n catacombă.”
În poezia Experiment, poetul Theodor Echim face o radiografie exactă a perioadei de final a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate” şi a începutului „noii orânduiri” capitaliste. Pentru a se înţelege mai bine ideea pe care vreau să o supun atenţiei, redau în întregime textul la care mă refer:
Experiment
Războaiele-n istorie n-au rezolvat
Problema suprapopulaţiei;
S-a aşezat atunci la sfat
Scursura lumii şi a naţiei.
Cei neavuţi să aibă parte
De tot ce a adunat şi are al lor popor;
Şi cei avuţi, cei cu pământ şi carte
Să-mpartă acum avutul şi câştigul lor!
Proprietatea n-a mai existat,
Doar şefi politici fură instalaţi.
Treaba n-a mers, producţia a stagnat,
În forje se frigeau cârnaţi!
Decenii lungi ni s-a spălat gândirea,
Că scopul nu a fost cel declarat,
Ci s-a ’ncercat să ni se schimbe firea,
Şi omul în neom s-a degradat!
Castel de nisip deveni bastionul
Şi a sa unitate de nezdruncinat,
Şi gol deveni la Întâi Mai stadionul,
Că cine se duce în el nemâncat?!
Se prăbuşi sistemu-n Est neaşteptat,
Scursoarea lumii din nou se sfătui,
Şi omul n-a-ncetat a pătimi,
Experimentul nu s-a terminat!
Şi cine nu-nţelege cum persistă
Un rest în Estul şi în Vestul lumii,
Întrebe-se de ce există
Scursura naţiei, scursura lumii.
Aşadar, este exclus a fi bănuiţi, atât eu cât şi fratele meu, Theodor Echim, de agrement comunist ori socialist. Dar nu agreez nici tipul de „capitalism care pe unii-i bagă-n catacombă”, adică acest capitalism sălbatic, şi, ce e mai rău, capitalismul de gaşcă.
Dar şi cu gaşca e o problemă. În socialism era gaşca mare, care cuprindea pe toţi politrucii şi securiştii care se adăposteau sub „umbrela” partidului comunist.
În noua organizare-dezorganizare socială, în capitalismul sălbatic, „graţie libertăţii de expresie”, sunt mai multe găşti, şi de mai multe tipuri, în principal cele formate pe criterii politice, economice, etc..
Nici formele de asociere, indiferent de tip, inclusiv socio-profesionale, nu au scăpat de acest flagel, de această molimă fără leac. Patimile se dezlănţuie anarhic. Nimeni şi nimic nu mai are limite, măsură, echilibru (echilibrul în toate e stricat! – subl.n.). Iar în atare situaţie, la ce te mai poţi aştepta?! La moartea patimilor? Dar aceasta cere, ca şi altele, un timp! Cât? Probabil timpul biologic (…). Patimile, cu toate relele lor, urmând să dispară, eventual, odată cu pătimaşul. Şi nici aceasta nu e sigur. Pentru că, fiind o boală, şi cum bolile se „iau” uşor, este prea probabil şi posibil ca infestarea să se fi produs ori să se producă, şi de ce nu?, continuu, cu „veselie”, iar scăparea de belea să nu se producă, ori în cazul fericit afirmativ, aceasta să fie într-un orizont de timp destul de îndepărtat. Vom avea răbdarea? Vom rezista oare presiunilor? În ce limite vom fi afectaţi? Când, cum şi câţi ne vom (mai) reveni? Cu ce forţe vom mai rămâne? Vor fi ele suficiente pentru a putea determina regenerarea, revigorarea, regăsirea echilibrului particular şi universal?
Sunt toate întrebări de ale căror răspunsuri, sau mai bine zis, de ale căror răspunsuri prin fapte, depinde reaşezarea societăţii umane (în micro şi macrogrupuri), în matca firească a evoluţiei şi, în acest sens, primii paşi trebuind a fi aceia de întoarcere din involuţie. Deoarece este evident că, deşi orizontul de aşteptare „post revoluţionar” era pozitiv şi primii paşi de după, timizi, anemici, au fost ori sau dorit a fi spre o evoluţie, pe neaşteptate s-a alunecat în involuţie, sărăcie şi mizerie în „celula de bază a societăţii”, toate acestea generalizându-se şi decăzând în ceea ce, printre altele, se rezumă la sintagma «„Câştigul” societăţii debusolate».
Lovitura este dată tuturor formelor şi structurilor de organizare-dezorganizare ale societăţii, inclusiv sistemelor de muncă, sănătate, învăţământ, cultură, cu componenta creaţie literar-artistică şi nu numai.
În viaţa, socială în general, politică, administrativă, sau promovat şi se promovează mult nonvalorile. Parcă s-ar fi instituit un program în acest sens! Unii mai spun, spre exemplu, că sunt mai mulţi scriitori decât cititori! Eu spun, în acest context, că nu-i destul că este aşa (dacă este aşa?), dar şi mai rău e că unii scriu mai mult decât citesc! Iar în materie de publicare, o remarcă făcută de cineva în sensul că „să dăm drumul maculaturii, dar să nu sufocăm valoarea (…)” are o semnificaţie aparte.
Ceea ce este, tot printre altele, îngrijorător, dacă nu chiar înfricoşător, este şi abundenţa uşuratică, superficialitatea şi poate chiar iresponsabilitatea cu care se clamează ceva, dar gândurile şi evident trăirile aşa cum rezultă din faptele celor care clamează, sunt evident contrare, excluzându-se unele pe altele.
Astfel, în majoritatea gurilor este IUBIREA, dar din păcate (tot) în majoritatea inimilor, se pare, sălăşluieşte URA.
Suflete strivite! Cum spuneam într-o poezie (…). Pentru că sufletul în care există o asemenea zbatere, se luptă între tendinţa (acolo unde şi dacă există) de iubire şi clocotul de ură. Iar această luptă, acest război chiar, de regulă este pierdut de firava şi sensibila iubire în faţa forţei viclenei, parşivei şi perversei uri.
Iată una din metehnele, relele şi continuele pericole în care se află societatea debusolată, care nu are alte câştiguri evidente, palpabile, manifestabile, decât acelea ale „libertăţii” de mişcare şi „libertăţii” de exprimare. Mult prea puţin faţă de realele aşteptări şi nevoi ale spiritului uman.
Libertatea de mişcare este iluzorie în condiţiile în care majoritatea oamenilor nu au mijloacele materiale de realizare, de împlinire a acestei libertăţi.
Libertatea de expresie se rezumă la băşcălia de a „lătra” precum câinele la Lună, de a vorbi în condiţiile în care nu te ascultă nimeni (în afară de, eventual, „sistemele” de ascultare), ori chiar dacă te ascultă, nu te aude, adică nu te ia în seamă. Pentru că fiecare aude doar ce-l interesează pe el.
Nu mai avem proiecte comune, ţeluri comune, nimic grandios, nimic de interes major, social, naţional, ci doar interese meschine, individuale sau de gaşcă.
Iată o parte din nenorocitele «„Câştiguri” ale societăţii debusolate»!
