Interviu cu tânăra covăsneancă Raula Rauca: „Doar muzica mă definește cu adevărat!”
Raula Rauca are 19 ani și este originară din Vâlcele, iar marea ei pasiune este muzica. În urmă cu aproximativ patru ani, tânăra și-a cumpărat o chitară, din banii de buzunar, pe care, cu grijă, i-a pus deoparte. Autodidact, a încercat să deslușească tainele acestui instrument muzical și a reușit să învețe câteva dintre piesele ei preferate, iar la scurt timp după aceea, i s-a oferit ocazia de a apărea pe scenă, în cadrul unui spectacol derulat la un liceu din municipiu. Au urmat apoi diverse evenimente și concursuri muzicale la care Raula a participat. Recent, tânăra a reprezentat România la un festival – concurs de muzică francofonă, derulat în Bulgaria. Susține că, prin muzică, a învățat să se cunoască pe sine. Tot pe calea muzicii, și-a propus să deschidă porți de suflet și să aducă bucurie celor din jurul ei.
„Pentru mine, întâlnirea cu publicul înseamnă o avalanșă mare de bucurie (…). Când sunt pe scenă, încerc să dau tot ce am mai bun din mine, să fac publicul să simtă, să fac în așa fel încât să nu fie un paravan între mine și public (…) emoția mea să le-o transmit spectatorilor! (…)”- a mărturisit Raula în cadrul unui interviu pe care ni l-a acordat și pe care vi-l prezentăm în ediția de astăzi.
– Raula, spune-ne, te rog, când ți-ai descoperit pasiunea pentru muzică? . . Este o pasiune moștenită din familie?
– Da, muzica este cea mai mare pasiune a mea, o pasiune pe care am descoperit-o la vârsta de 15 ani. Totul a venit natural…mi-am dat seama că vreau să învăț să cânt la chitară și la scurt timp după ce mi-am dat seama de acest lucru, m-am dus și mi-am cumpărat chitară, mi-am pus ambiția și am învățat să cânt câteva piese, într-o săptămână (…). Se întâmpla spre sfârșitul clasei a IX-a….
– Fără ajutor, autodidact?
– Am găsit niște tabulaturi și am început să mă iau după ele.
– De ce ai ales chitara, din multitudinea de instrumente muzicale?
– Multe dintre melodiile pe care le ascult eu, au partea instrumentală la chitară și plăcându-mi foarte mult să le ascult, mi-am dorit să pot să le și cânt. Am fost atrasă de chitară, de la început. Când eram mică aveam și o pianină și la acea pianină am încercat să cânt pentru prima oară în viață, însă nu m-a atras atât de tare precum chitara.
– Ce au spus părinții tăi când au auzit despre dorința ta de a învăța să cânți la chitară?
– Mama s-a bucurat…eu sunt prima din familie care este atrasă, astfel, de muzică. Poate că au avut și alți membri ai familiei mele înclinații spre muzică, dar nu le-au valorificat (…). Când eram mică, nu aveam talent.
– Era nedescoperit, neșlefuit…
– Nu știu, dar chiar nu puteam să cânt, cântam tot pe lângă note, nu știam să cânt cum trebuie, dar apoi, în perioada liceului, a venit totul natural…mi-am dat seama că vreau să cânt, că vreau să fac dăruiesc lumii ceva, astfel, că vreau să fac ceva în acest sens. Mama mea a fost motociclistă de viteză și a fost campioană pe țară, a fost foarte cunoscută și și-a dorit ca eu să fiu cunoscută, la rândul meu. Astfel, în copilărie, m-a dus la lecții de tenis de câmp, în ideea de a ajunge să fac performanță. Am făcut tenis de câmp aproximativ cinci ani, dar am descoperit că nu e ceea ce eu îmi doresc să fac. Și simt și cred că atunci, renunțând la tenis, am dezamăgit-o pe mama. Și, de aceea, am vrut să îi arăt altfel că pot să fac ceva, că pot face ceva original – adică, cred că pot cânta într-o manieră specifică, originală.
– Cum ai ajuns să îți cumperi chitara?
– Mi-am pus bani deoparte, pentru că mama spunea, inițial, că dacă îmi iau o chitară, o iau degeaba, pentru că mă voi plictisi de ea după câteva zile. Pe de-o parte, mama era bucuroasă, voia să învăț să cânt la chitară, dar pe de altă parte, nu prea credea că voi face acest lucru. Astfel, am pus bani deoparte, apoi, mama, văzând că strâng bani, mi-a dat jumătate de sumă, pentru a putea să-mi cumpăr chitara. M-am dus, apoi, la magazinul de instrumente muzicale și uitându-mă în vitrină, mi-am dat seama că printre instrumentele expuse se afla și chitara pe care mi-o doream. Și, m-am apucat de studiat și, contrar așteptărilor mamei, nu am lăsat chitara din mână după trei zile. Deși mă dureau degetele, în primele zile, am lăsat chitara deoparte doar pentru o oră.
– Au trecut patru ani de când ți-ai descoperit pasiunea pentru muzică și de când ai început, singură, să încerci să deslușești tainele chitarei. Ce a urmat, apoi? Ai urmat cursuri de specialitate?
– Eu nu am urmat cursuri de muzică. Eu am finalizat, anul trecut, cursurile Colegiului Național „Mihai Viteazul”, la profilul mate-info, instituție care mi-a oferit foarte multe oportunități…acolo am cunoscut oameni care m-au ajutat să mă dezvolt.
Aș fi vrut să urmez cursuri de muzică, în paralel, însă atunci când mi-am dat seama că îmi doresc acest lucru, nu am mai avut timpul necesar. Urma bacalaureatul, mă pregăteam și de admiterea la facultate și nu am mai avut timp. Îmi pare rău că nu am luat cursuri de muzică mai devreme. În viitorul apropiat, vreau să urmez cursuri de canto. M-am gândit foarte bine și mi-am dat seama că vreau să încep o carieră muzicală. Doar muzica mă definește cu adevărat și doresc ca anul acesta să mă înscriu la Facultatea de Muzică (…)
– Când și unde ai cântat pentru prima dată pe o scenă?
– Dacă îmi amintesc bine, se întâmpla cam la o lună după ce mi-am cumpărat chitara. Atunci am interpretat două piese, la Zilele Școlii „Constantin Brâncuși”. Îmi aduc aminte că a fost un public numeros și că am avut emoții imense, eram foarte speriată și s-a simțit, dar nu am vrut să mă dau bătută, am reușit să îmi înving teama și să dau tot ce am mai bun din mine. Deci, am avut prima apariție pe scenă cam la o lună după ce am pus pentru prima dată chitara în mână. Pe atunci, nu îmi stăpâneam foarte bine vocea, nu știam să cânt foarte bine. Prima mea apariție pe scenă cred că a fost bună, dar cu timpul, m-am lovit și de anumite situații neplăcute, negative, dar și acelea m-au ajutat să să mă ambiționez, să investesc mai mult timp în mine…
– La ce fel de situații neplăcute te referi?
– Situații în care persoane apropiate m-au descurajat (…). Unii mi-au spus că nu cânt bine, alții mi-au spus că muzica nu e cea mai bună alegere. Am fost de multe ori criticată cu privire la modul de a cânta (…) și poate că nu puteam să îmi dau seama de anumite lucruri, pentru că nu prea cântam eu în oglindă, însă m-am gândit că poate acei oameni chiar doresc să mă ajute, și, într-adevăr, criticile primite m-au ajutat foarte mult, m-am ambiționat, am făcut în continuare ceea ce credeam eu că trebuie făcut, mi-am pus mai multă încredere în mine că pot să fac ceea ce vreau și m-am dezvoltat. Am avut câteva …eșecuri, dar nu m-am descurajat. Acum trei ani, am participat la preselecții pentru o emisiune televizată. Am fost la preselecții la Galați, m-am pregătit foarte mult, dar din păcate, am eșuat. Erau foarte mulți concurenți, peste 1.000 și am intrat în sală cam după 13 ore…am așteptat 13 ore, am obosit și eu și cred că și jurații (…). Am fost puțin dezamăgită, dar consider că și acea experiență m-a ajutat (…), m-a ajutat să mă dezvolt, să cânt și mai mult. Anul trecut, am fost la preselecții pentru o altă emisiune televizată. Ca un ghinion, înainte cu două zile de preselecții, am răcit, mă durea gâtul îngrozitor și nu puteam nici să vorbesc, eram foarte răgușită, dar chiar și așa, m-am prezentat la preselecții, dar nu am fost selectată. Nu m-am dat bătută nici atunci și am zis că voi participa la preselecții și anul acesta. Toate acestea, deși au fost experiențe un pic neplăcute pentru mine, m-au ajutat să-mi dau seama că pot și mai mult de atât.
– Spuneai că ai apărut pentru prima oară în fața publicului, la doar o lună după ce ai pus chitara în mână. Ce a urmat apoi? Pe ce scene ai mai cântat?
– În clasa a X-a, am participat la mai multe concursuri, evenimente organizate aici, în Sfântu Gheorghe, iar în clasa a XI-a am fost descoperită de către o doamnă profesoară de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, doamna profesoară Nina Stănoescu. Dânsa m-a ajutat în pregătirea mea la limba franceză și nu numai; m-a dus la multe festivaluri de muzică, m-a ajutat să apar mai mult pe scenă. Datorită dânsei, în clasa a XI-a am participat la un concurs de francofonie, la Iași, și am luat locul II – pe țară. A fost greu, am avut emoții imense, dar m-am gândit că prezint în fața publicului cu ceea ce îmi place mie cu adevărat să fac și că nu am de ce să mă tem. Am interpretat, atunci, o melodie pe care nu o cânta prea multă lume, în zonă, o melodie de Joe Dassin – „A toi” (…)- (nr.- la chitară și voce). În pregătirea mea pentru acel concurs, m-a ajutat în ceea ce privește partea de chitară, domnul profesor Popovici Alexandru. Pe această cale, doresc să îi mulțumesc doamnei profesoare Nina Stănoescu și să îi mulțumesc și domnului profesor Popovici Alexandru, pentru tot sprijinul acordat! Acești doi profesori s-au implicat foarte, foarte mult în evoluția mea și dânșii m-au ajutat să ajung la festivaluri, concursuri, m-au ajutat să mă dezvolt și le mulțumesc!
Mergând la multe festivaluri și evenimente, aici, în zonă, am început să mă „cresc”, să cunosc mai bine scena, să mă cunosc mai bine pe mine (…). Acum nu mai am emoții când sunt pe scenă, sau dacă sunt, sunt constructive. Am emoții mari după ce termin de cântat… mă dau jos de pe scenă și încep să tremur.
– Ce înseamnă pentru tine să fii pe scenă, să cânți pentru public?
– Pentru mine, întâlnirea cu publicul înseamnă o avalanșă mare de bucurie, să zic așa, pentru că am pentru cine cânta, pentru că știu că lumea e acolo ca să mă vadă, ca să mă asculte și ca să se bucure de faptul că sunt și eu acolo. Mă simt cu atât mai bine pe scenă, cu cât e mai multă lume în public. Mă simt în largul meu atunci când sunt pe scenă, am emoții constructive, care mă ajută să dau tot ce e mai bun din mine. Când sunt pe scenă, încerc să dau tot ce am mai bun din mine, să fac publicul să simtă, să fac în așa fel încât să nu fie un paravan între mine și public, să dau acea emoție care să facă publicul să simtă muzica, să simtă tot; emoția mea să le-o transmit spectatorilor! (…) Când sunt pe scenă, mă simt fericită, simt o libertate pe care nu o am atunci când sunt fără chitară.
– Spuneai că participat la diverse concursuri sau festivaluri de muzică francofonă. Te rog să ne spui mai multe despre ultimul eveniment de acest gen- la care ai participat, festivalul din Bulgaria.
– Este vorba despre festivalul intitulat „Cléf d’Or” , derulat la Plovdiv, în Bulgaria, la finele lunii iunie (nr.-a.c). La un moment dat, m-am interesat de niște concursuri care se organizau în Brașov. Așa am aflat că Alianța Franceză din Brașov organizează un concurs de muzică francofonă și că persoana câștigătoare vor avea posilitatea să participe la festivalul derulat la Plodiv, un festival dedicat persoanelor din afara Bulgariei. De fapt, Cléf d’Or” se derulează sub forma unui concurs de francofonie pentru bulgari, concurs la care cei din alte țări participă ca invitați de onoare. Revenind, eu am participat la concursul organizat de Alianța Franceză din Brașov, concurs în cadrul căruia am ieșit pe primul loc și astfel am primit dreptul de a participa la evenimentul de la Plovdiv (…). La Plovdiv, cum spuneam, nu am participat ca și concurent, ci ca și invitat de onoare și am susținut recitaluri.
– Au mai fost participanți din România, acolo, la evenimentul din Bulgaria?
– Nu, am reprezentat, singură, România; am fost singura din țară care a participat la evenimentul respectiv și, cum spuneam, am participat din partea Alianței Franceze – Brașov. Au participat, ca invitați din alte țări decât Bulgaria, trei persoane: eu, o persoană din Slovacia și o persoană din Turcia. Am cântat două melodii – la chitară plus voce. Am avut trei apariții pe scenă, acolo (…). A fost un eveniment foarte bine organizat (…). A fost foarte frumos! A fost o experiență pe care n-am s-o uit niciodată, o experiență pe care m-a ajutat mult, pe plan muzical. Aceasta a fost cea mai importantă scenă pe care am apărut, și prima din străinătate. A fost o experiență unică pentru mine! Am văzut și am învățat multe lucruri. Acum, când mă gândesc, nu îmi vine să cred că am ajuns acolo! (…)
– Ce au spus cei din familia ta când au aflat că vei participa la evenimentul din Bulgaria?
– Mamei nu i-a venit să creadă…a crezut că glumesc, când i-am spus că voi participa! Ca să o răsplătesc cumva pentru că a avut încredere în mine, pentru că m-a susținut – ea fiind cea care m-a susținut cel mai mult din familie, în ceea ce privește activitatea mea muzicală – și cumva, ca să o răsplătesc, am luat-o cu mine în Bulgaria, pentru că la celelalte festivaluri, concerte, mama nu a putut să fie în public ca să mă vadă, să mă asculte (…) și acesta a fost primul moment important din activitatea mea muzicală, în care mama a putut fi lângă mine. Chiar mă bucur că am putut să îi fac mamei această bucurie, și mă bucur că am putut să ajung aici.
– Ai vreun model pe care îl urmezi când vine vorba despre muzică?
– Un model nu am…iau de la fiecare câte puțin (…).
– Ce alte pasiuni mai ai?
– O altă pasiune pe care o am este cea pentru desen. Am început să desenez portrete, acum vreo șase ani, însă muzica este pe primul loc, nu las chitara din mână (…). Am încercat să intru anul trecut, la „Design”, la facultate, în Cluj, însă, din păcate, nu am reușit, dar…încerc să văd partea bună din toate situațiile neplăcute sau negative prin care trec. Nu mă dau bătută, chiar dacă mi se întâmplă lucruri rele, chiar dacă sunt dezamăgită de ceva, nu mă dau bătută (…). Nimic nu e imposibil, nu trebuie să ne dăm bătuți, nu trebuie să renunțăm la visurile noaste.
– Ce planuri ai în ceea ce privește activitatea ta muzicală?
– Îmi doresc să fac muzică. (…) Îmi doresc să cânt, dar îmi doresc și să încep să compun. Chiar am compus o melodie cândva… De fapt, am visat, într-o noapte, că un artist mi-a spus că melodia pe care o interpretează el – în visul meu – e melodia pe care eu am compus-o pentru el. Și, m-am trezit brusc și am înregistrat melodia care „curgea” în visul meu.
Îmi doresc să ajung, cândva, să îmi deschid propriul studio. Oricum, ceea ce mi-am propus este să ajung tot mai sus. Între timp, mă bucur de micile bucurii ale vieții, și caut partea bună în tot ceea ce mi se întâmplă. Mă bucur de fiecare clipă, pentru că soarta este imprevizibilă și nu se știe ce se va întâmpla în clipa următoare.
A consemnat Ana Alina Costache
