Hoinărind prin Orientul Îndepărtat (8)
Cea mai frumoasă grădină din Orientul Îndepărtat
…Când pe la noi ploua cu chiciură şi copacii dezgoliţi de frunze se îndoiau sub rafalele vântului (în noiembrie 2012) mă aflam hăt, departe, „unde-i cald şi bine”. În locuri deosebite, întâlnind oameni interesanţi.
Încă de la aterizare m-am lovit din nou de bariera lingvistică, specifică Asiei. O chestiune ce m-a sâcâit din nou pe parcursul acestui voiaj, ca şi în alte dăţi. Faţă de alte locuri de pe Mapamond unde engleza este vorbită inteligibil de toată lumea, în Orientul Îndepărtat am constatat că destul de greu înţelegi ce ţi se spune. Pronunţia localnicilor sună „ciudat”, ca să mă exprim elegant. De fapt, s-o zic pe cea dreaptă – este… execrabilă!
Cu mici excepţii.
Probleme de comunicare
Asiaticii articulează diferit cuvintele, icnit, scurt, iar pârdalnicul „the” sună la fel de elegant precum al unui lider politic România, ce dialoga cu reprezentanţii FMI zicând: „Ză mazăr end ză fazăr”…
E drept, că nici noi, oaspeţii, nu punem întotdeauna cum trebuie accentele, derutându-i. Un asemenea „clenci” l-am avut cu poliţistul de frontieră de pe Aeroportul din Pnom Penh. Omul în uniformă a vrut să ştie pe unde aveam de gând să călătoresc, înainte de a-mi pune ştampila în paşaport. I-am înşirat câteva oraşe şi obiective turistice, dar a scuturat de fiecare dată dezaprobator din cap. A repetat fiecare nume, însă articulând altfel, schimbând intonaţia, că aproape nu am recunoscut ce zicea!
„Dacă vreţi să vă faceţi înţeles pe aici, atunci trebuie să pronunţaţi la fel ca noi!”, m-a sfătuit amabil oficialul. I-am mulţumit şi aveam să constat foarte curând lucrul acesta, inflexiunea pronunţiei mele necioncizând câtuşi de puţin cu a lor.
Noroc cu… mâinile! De multe ori mi-au fost de mare ajutor în… „conversaţie”.
Doi tălmaci mai aparte
Aminteam de excepţii. Este vorba de vietnamezul Thuc şi de cambodgianul Lee. Doi interpreţi (dintre zecile întâlniţi în periplul asiatic din ultimii ani) cu care m-am înţeles de minune. De parcă trăncăneam pe româneşte. Nu ştiu dacă aveau înalte studii filologice, însă lucraseră multă vreme cu clienţi occidentali, adaptându-se perfect conversaţiei cu aceştia.
Thuc a ajuns ditamai majordomul într-un elegant hotel. Mi-a fost tălmaci printre picături. De la el am aflat o seamă de amănunte despre viaţa şi obiceiurile compatrioţilor săi. Mi-a spus că deprinsese primele cuvinte englezeşti pe când era copil. Îl învăţase un militar american dislocat la Saigon, ce fusese prieten apropiat cu mama sa. Îi fusese un fel de… „stepfather”, cum ar veni.
– Mă înţelegeţi, nu-i aşa?
– Ba bine că nu…
După ce a terminat liceul, tânărul Thuc şi-a perfecţionat cunoştinţele în materie de limbi străine lucrând la o reprezentanţă comercială anglo-franceză, iar acum se ocupa de turiştii străini, organizând tot felul de activităţi.
Ziaristul Horia C. Deliu cu un tălmaci vietnamez
Îl evoc, de asemenea, cu plăcere pe Lee, ghidul ultra-informat, pe care am avut norocul să-l găsesc într-un loc foarte important, unde explicaţiile îmi erau necesare ca aerul: la Complexul Angkor Wat, din Cambodgia. Tipul se refugiase în Laos după venirea la putere a regimului criminal al lui Pol Pot. Întrucât ştia mai multe graiuri, vorbind pe lângă dialectele locale, limbi de circulaţie internaţională ca franceza, engleza şi spaniola, s-a descurcat ca traducător pe unde l-a purtat destinul.
S-a reîntors acasă de câţiva ani şi acum lucrează în „industria fără fum”, fiind foarte apreciat. Mi-a plăcut la el în mod special umorul. Atunci când sesiza că nu prea înţelegi ce-ţi spune, te întreba mai întâi în glumă pre limba lui: “Bạn có hiểu bất cứ điều gì ???”
Văzând că tot n-ai priceput, îţi oferea zâmbind varianta într-un grai accesibil şi te chestiona din nou: „Do you understand?”, „Vous comprenez?”, „Lo entiendes?”
…Ei, aşa da, musiu; „Sì, capisco”.
Ghid de comportament
Din dicuţiile cu ei, dar şi cu alţii, la care se adaugă observaţiile proprii, am reţinut câteva reguli asiatice legate de etichetă. Atenţie, toate încep cu… negaţii.
Mă voi referi acum doar la servirea mesei. Acolo unde se află mai multă lume, de pildă într-un restaurant, tu (ca oaspete) nu te repezi să înfuleci primul! Este de datoria cuiva de-al locului, de regulă o persoană mai în etate, să te poftească. După ce s-a dat startul, te serveşti câte puţin din fiecare bol. Nu mănânci repede, grăbit, chit că ţi-e o foame de „wolf”. Savurezi pe îndelete bucatele, aromele, aşa cum se procedează şi cu o băutură bună.
Beţişoarele se folosesc frecvent în anumite restaurante, în altele nu. Despre tehnica ultilizării lor am scris pe larg anul trecut, când am publicat Jurnalul de călătorie din Tibet.
În toate localurile de top din Extremul Îndepărtat există şi tacâmuri tradiţionale. Numai că, de regulă, lipsesc… cuţitele!? Carnea este tăiată în felii subţiri la bucătărie şi aşezată frumos pe farfurie, de aceea se consideră că respectivele ustensile nu sunt necesare.
Toate preparatele (nu doar supa) se mănâncă cu… lingura, pe care o foloseşti cu mâna dreaptă. Furculiţa se ţine cu stânga şi are rol de adjuvant. Cu ea se iau bucăţile de pe platou şi se aşează elegant în… lingură!!!
Ce aiureală!
Doamne fereşte să ciuguleşti direct din furculiţă fără să mai faci… transbordarea! Comesenii te vor privi ciudat, considerându-te un „troglo”!
Bunele lor maniere impun ca la final să laşi puţină mâncare în farfurie, nu ca pe la noi, unde unii ling totul fără jenă. Se consideră că dacă ai înghiţit şi ultima firimitură, înseamnă că nu te-ai săturat şi mai vrei o porţie.
În schimb, nici un bob de orez – alimentul lor de bază – nu se cade să rămână în blid, întrucât înseamnă… risipă.
Servirea mesei constituie un ritual, un prilej de socializare. Ca atare, nu se ia în fugă, la botul… cabalinei abia scăpată de lasagna. Protocolul se cere respectat, dacă ţii la blazonul tău.
De nu, te scuzi că eşti român şi te ştergi la gură cu faţa de masă, după cum am citit că făcea pe la banchete „Ctitorul” ăl bătrân şi ciuruit.
Întâmplare… „dramatică”
Un caz mai „dramatic” legat de conversaţiile dificile cu gazdele mi s-a întâmplat în faimoasa locaţie „Nong Nooch Tropical Botanical Garden”, ale cărei imagini exotice circulă în prezent pe Internet.
După ce am admirat aproape o zi întreagă numeroasele obiective înscrise în „tour-guide”, am vrut neapărat să văd în final şi faimosul Parc de orhidee. Am întrebat unde se află, însă interlocutorii ridicau nedumeriţi din umeri. Ştiam încă din România de existenţa sa, darmite localnicii? Ceva era „wrong”! Oamenii nu înţelegeau ce doream, fiindcă pronunţam aiurea…
Mai aveam la dispoziţie puţin timp şi eu băteam în continuare pasul pe loc, fiind gata-gata să ratez una dintre cele mai importante ţinte. Atunci, în disperare de cauză am văzut în pliantul de prezentare imaginea unei orhidee şi am arătat-o primului trecător. «Aaa…», s-a dumirit omul, indicându-mi cu un zâmbet larg direcţia mult-dorită.
În următoarele cinci minute eram în… Paradis.
Raiul orhideelor
Grădina de orhidee îşi merită pe deplin faima internaţională. Citisem mult despre ea, văzusem imagini superbe înainte de plecare, aşa încât interesul meu era justificat.
Ca documentare suplimentară studiasem nemijlocit acasă comportamentul celor trei flori de apartament (două orhidee albe şi una mov), care zilnic îmi înseninează privirea, astfel că acum sunt “expert”.
Deşi, cum inspirat a sugerat magnatul presei britanice, Alfred Northcliffe, „Ziaristul este cineva care le explică altora nişte lucruri, pe care nici el nu le ştie!”. O definiţie excelentă şi a gazetarului… român. Inclusiv a subsemnatului…
Ceea ce am văzut la „Nong Nooch” întrece orice imaginaţie. Sunt soiuri de toate culorile, formele, mărimile. Parcă se întrec în a-ţi atrage atenţia. Plasate într-un peisaj natural exotic, cu elemente originale, această adevărată… orgie florală mi s-a întipărit definitiv într-un colţ al sufletului. Iar când acasă este iarnă, frig, închid ochii şi visez la Raiul orhideelor.
Parcul cu orhidee
Poveştile grădinarului-şef
L-am căutat pe grădinarul-şef, să aflu date suplimentare de la sursă. Stătea în genunchi lângă un strat de flori şi le pigulea. Am tuşit discret şi l-am salutat. Apoi mi-am declinat identitatea, precizând ce hram port. El şi-a… „conjugat-o” pe a sa, întinzându-mi mâna: „Chai”.
„Aha, încă un mister Ceai, ca la noi Popescu”, mi-am zis în gând. Apoi l-am rugat să-mi povestească câteva lucruri mai puţin cunoscute despre minunatele plante pe care le îngrijea. A fost încântat.
– Ştiaţi că orhideele erau venerate încă din… Antichitate, fiind considerate cele mai frumoase flori? Familia lor numără… 30.000 de specii. Există trei mari tipuri: terestre, epifite şi lithofite. Primele cresc pe sol şi se găsesc în zonele temperate şi reci.
– Da, avem şi în România asemenea exemplare.
– Epifitele se întâlnesc în zonele tropicale, agăţate de copaci, ca aici. Iar ultima categorie, după cum le spune şi numele, lithofitele se dezvoltă pe soluri pietroase.
…M-a invitat să-mi arate diferite exemplare. Florile prezentau, într-adevăr, o diversitate incredibilă, având zeci, poate sute de culori, forme, mărimi. Lumina, umiditatea suficientă, pământul potrivit reprezintă tot atâţia factori care le-au stimulat creşterea, multiplicarea.
Câteva sfaturi practice
Cât despre orhideele mele de acasă – despre care i-am dat detalii – m-a chestionat imediat, dacă udatul îl fac cu moderaţie? „Ai grijă, prea multă umiditate le poate ucide! Apa de ploaie este cea mai bună”. Am râs.
– Păi de unde s-o iau, nene?
– În lipsa ei se poate folosi apa curentă, însă trebuie păstrată într-o sticlă cel puţin 24 de ore. Nu se toarnă «never-ever» apă rece de la robinet în ghiveci.
– Aoleu, eu aşa fac.
– Comiţi o… crimă botanică, „specialistule” !
(Va urma)
Horia C. Deliu
