Literatura rusă despre cel de-al 2-lea Război Mondial era plină de exemple despre „orfanii războiului” adunaţi în stil Makarenko în „centre de reeducare” şi „colonii de muncă”. Acei sărmani adesea erau vânaţi de prin oraşe şi duşi în acele centre precum maidanezii noştri de pe străzile Capitalei. Dar, totuşi, aceasta era o măsură necesară în acel timp, şi în multe privinţe benefică.
Au trecut de atunci peste 70 de ani, lumea a evoluat mult pe toate planurile, dar ceva mai lent moral şi spiritual, căci răul continuă să se extindă progresiv, atunci când societăţile nu găsesc mijloace de a-l stopa.
Trăim astăzi în România mileniului al III-lea şi ne credem civilizaţi, adică educaţi şi culţi, aspirând la toate binefacerile tehnicii şi ştiinţei moderne. Ridicăm edificii impresionante şi visăm să ajungem la stele, precum naţiile mai evoluate, dar în visele noastre de înălţare uităm să mai privim în jos, şi aşa cum se spune în popor: „Nu vezi pragul de jos până când nu te loveşti cu fruntea de cel de sus”. Nu-l vedem sau nu vrem să-l vedem. Şi aşa continuăm să trăim „în universuri paralele” care se mai intersectează din când în când…
Alături de „universul celor îmbogăţiţi” şi „universul celor sărăciţi”, există unul şi mai oropsit: „universul celor care au renunţat la orice speranţă”, vorba lui Dante Alighieri: „Prin mine mergi la neamul dat pierzării…”. Acest „univers” este „lumea de jos” sau „sublumea”, pe care adesea ne facem că n-o vedem. Este lumea formată din „aurolaci”, cerşetori, boschetari şi oameni lipsiţi de orice mijloc de subzistenţă. Ei trăiesc iarna prin canale şi vara prin boscheţi. Însă ne-a fost dat să vedem la televizor chiar zilele trecute pe câţiva dintre aceşti dezmoşteniţi ai sorţii ducându-şi veacul nici mai mult nici mai puţin decât în „cavourile” cimitirelor. Aceştia deja sunt foarte pregătiţi „să intre în pământ”, pentru că o fac în fiecare seară lipsită de speranţă.
E bine că societatea depune oarecare efort, iarna le pune la dispoziţie asăposturi sociale şi-i mai adună de pe străzi, să nu îngheţe, e bine că au apărut tot felul de ONG-uri pentru a-i ajuta pe nevoiaşi, că unii copii sunt scoşi de prin canale şi duşi în orfelinate, e bine, dar nu suficient! Noi vedem numai efectele, dar nu şi cauzele problemelor, şi încercăm să înlăturăm efectele în loc să ne gândim a înlătura cauzele care le-au produs, pentru ca astfel să nu se mai producă. Poate ar fi interesant pentru instituţiile de Asistenţă Socială să facă un studiu detaliat despre aceste cauze şi apoi să pună la dispoziţia autorităţilor competente „documentarul” adunat, pentru a face legi sau a da dispoziţii de înlăturare a acestui stigmat al societăţii noastre. Cei în drept să trimită câţiva asistenţi sociali să facă interviuri cu toţi aceşti năpăstuiţi de soartă, să afle cauzele care au generat soarta lor actuală, să le centralizeze, să le înmâneze cercetătorilor în domeniu şi apoi să tragă concluziile, pe baza cărora s-ar putea lua măsuri de eradicare a cauzelor, mai eficiente. În mod sigur s-ar descoperi o mulţime de „istorii stranii şi impresionante”, pentru că întotdeauna în viaţa unui om apar „puncte de ascensiune” şi „puncte de coborâre”. Ca de exemplu, unul dintre aceşti „oameni ai nimănui” mărturisea că a ajuns în acea stare critică după ce a fost dat afară dintr-o „casă naţionalizată”. Şi de multe ori suntem spectatori muţi la astfel de drame, când „un urmaş al nu ştiu cui” vine în ţară şi pretinde cutare şi cutare imobil care ar fi aparţinut strămoşilor săi, deşi probabil că, atunci când a fost naţionalizat acel imobil, păgubitul o fi primit ceva în schimb. Dar, fără milă, executorii judecătoreşti scot familia chiriaşă ori „împroprietărită” în plină stradă şi nu le mai pasă de nimic, nu le mai pasă că acea familie e distrusă. Neavând posibilităţi materiale sau fiind prea în vârstă, acele persoane vin să îngroaşe „sublumea”, deşi ar fi normal ca atunci când tai un copac din pădure, să sădeşti altul în loc…, adică dacă l-ai dat pe om afară cu forţa din „casa lui”, să-i oferi un alt adăpost, aşa ar fi mai uman.
Exemple ar fi cu miile, dar Societatea, mai bine-zis cei care conduc societatea, n-are timp pentru astfel de „fleacuri”, şi atunci ne rezumăm să mai facem câte un „film de groază” despre cele văzute şi să concurăm la vreun Festival Cinematografic Internaţional, poate dă norocul şi mai primim un premiu „de prestigiu”. Şi uite-aşa lucrurile merg mai departe, lumea se-nvârte şi noi stăm şi ne minunăm: „Mare-i grădina ta, Doamne! Unii intră-n pământ pe când mai sunt încă în viaţă!”
Mihai Trifoi
