Omul modern a devenit trufaş şi lipsit de smerenie. El crede că lumea îi aparţine şi deci poate să facă ce vrea cu ea. Şi în drumul său spre mărire şi putere adesea uită cât de mic este în faţa forţelor naturii şi în faţa lui Dumnezeu. Şi tocmai de aceea îi este dat să sufere mult.
Să luăm ca exemplu doar ingineria genetică şi experienţele cu viruşi. Chiar dacă oamenii de ştiinţă sunt mânaţi de „setea de cunoaştere”, dar şi de o curiozitate nemăsurată de a şti ce este „dincolo” de ceea ce se vede, adeseori ei greşesc şi lucrurile scapă de sub control, cu consecinţe imprevizibile, căci, aşa cum se spune, drumul spre iad este pavat cu intenţii bune…
Dar se mai spune că omul, pentru a se înălţa spre lumină, trebuie să treacă prin aşa-zisa „zonă de întuneric”, prin zona suferinţei. Aşadar, suferinţa pare a fi „un rău necesar”.
În legătură cu acest subiect, astăzi vom prezenta şi comenta opinia filozofului danez Martinus, exprimată în Capitolul al 14-lea din cartea „Ce este adevărul”:
„De ce este necesară o cale plină de durere a experimentării personale
Calea cercetării este calea faptelor, realităţilor şi trăirilor unor experienţe personale. Dacă n-ar exista această cale, cum deci ar fi „salvate” fiinţele care au pierdut capacitatea credinţei? O moarte eternă sau nimicire ar fi soarta lor inevitabilă. Dar din fericire există calea experimentării personale, şi ea, bineînţeles, este alcătuită nu numai din trăirile plăcute, ci şi din cele neplăcute, pentru că în caz contrar ar fi imposibil de a concepe şi învăţa ce este o plăcere absolută şi o neplăcere absolută. În „dansul macabru” al actualei zile a judecăţii, noi avem de la Providenţă o abundenţă de posibilităţi pentru a experimenta şi plăcutul şi neplăcutul în timpul câmpurilor de luptă ale războaielor mondiale, la persecutarea faţă de cei din jur, din propria specie sau din alte specii, şi la o manieră naiv de prostească, după care omul pământean aplică divina sa capacitate genială de a folosi materia tehnic şi chimic. Este imposibil să-ţi imaginezi posibilităţi mai mari de a trăi cât mai curând experienţa efectelor unui mod sau altul de a acţiona, unei sau altei doctrine politice sau atitudini spirituale, şi a unei sau altei utilizări a lucrurilor materiale. – Oare nu este aşa, că cu cât mai multă cunoaştere despre materie, şi cu cât mai multe capacităţi, mecanică şi fizică, dobândesc fiinţele, cu atât mai mult se înmulţesc posibilităţile lor de a face greşeli? – Şi cu cât mai des pot greşi ele, cu atât mai des pot şi să recunoască greşelile. Înt timpul nostru deci greşelile omeneşti, cu consecinţele lor, se acumulează ca niciodată în trecut în istorie, şi ele creează războaie, haos moral şi pesimism general, – criza întunecată, pe care popoarele pământului tocmai acum o trăiesc.”
Autorul constată o stare de fapt care se adânceşte tot mai mult, pe măsură ce ştiinţa progresează şi populaţia globului creşte rapid, generând noi conflicte. El atrage atenţia asupra consecinţelor faptelor noastre:
„Consecinţele greşelilor în mod evident sunt profund de grave şi ilustrative; de fapt, ele tranşează însăşi carnea şi măduva fiinţei vii. Oare nu se strivesc groaznic organismele? – Oare familiile şi rudele nu se fac ţăndări, cei mai iubiţi nu sunt pierduţi, şi nu mii de cămine se fac praf explodând? Oare jaful, violul şi omorul, inflaţia şi şomajul, boala şi tristeţea nu ilustrează destul de sensibil ce se întâmplă când legile umanismului şi iubirii sunt ignorate?” –
Este de ajuns să studiem harta globală a focarelor de conflict sau război, dintre care unele sunt foarte aproape de noi, ca să ne dăm seama că Martinus are dreptate. Dar el totuşi priveşte lucrurile cu optimism şi în perspectivă:
„Prin această ilustrare se realizează, se naşte înţelepciunea pe pământ ca o ştiinţă exactă. Cu cât mai repede se acumulează ilustraţiile rezultatelor din greşire, cu atât mai mult presează criza în corp şi spirit; şi cu cât o criză este mai presantă, cu atât mai puternică este setea de o cunoaştere care poate alunga criza.”
Mai departe autorul acestei viziuni vorbeşte despre cauza crizei şi modalitatea de înlăturare a ei prin cunoaştere:
„Deoarece situaţia de criză se naşte doar din cauza faptului că oamenii nu cunosc – şi deci nici nu pot asculta de – legile iubirii şi umanismului, de aceea singurul ajutor împotriva crizei, singurul mijloc de satisfacere pentru setea amintită, este o cunoaştere adevărată despre aceste legi şi despre modul de a acţiona în legătură cu ele. Acea cunoaştere este chiar cea mai înaltă ştiinţă sau înţelepciune. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că fiinţa, prin experienţele drastice din prezenta Zi a Judecăţii, se schimbă dintr-o fiinţă care luptă împotriva tuturor înaltelor idei religioase sau cosmice într-o fiinţă avid însetată de înţelepciune. Şi cu cât mai mult se afundă fiinţa în experienţele dureroase, cu atât mai puternică devine setea de înţelepciune. „Fiului pierdut” îi este dor de Tatăl său, el doreşte să devină numai unul dintre „zilierii” Lui, aceasta însemnând: a deveni o fiinţă a cărei sarcină zilnică este de „a împlini voia lui Dumnezeu”.
Desigur, Ziua Judecăţii reprezintă nu doar o simplă zi, ci o epocă întreagă, adică acea „zonă de întuneric” pe care o străbate omenirea actuală, sau cum ar zice unii comentatori TV, „noaptea minţii”, o tranziţie plină de greutăţi şi suferinţe de tot felul, dar din care lumea noastră va ieşi „purificată”. Dar nicidecum noi nu trebuie să rămânem cu ideea că „aşa ne este dat, să suferim”, ci să ne luptăm în fiecare zi împotriva a tot ce reprezintă Răul, să depăşim criza, să devenim mai buni şi mai înţelepţi. Până la urmă soarta nu este cum ni-e dată, ci după cum ne-o facem…
Mihai Trifoi
