De ceva timp încoace, v-am adus în atenție, în coloanele acestei publicații, interviuri cu oameni din Voineștii Covasnei – de multe feluri oameni, despre multe vorbind cu ei. Am zis acum să fac o schimbare, să las această poartă deschisă, dar să mai deschid una: să stăm de vorbă o vreme tot cu oameni de la noi, dar cu unii vechi, cu unii ce demult nu mai sunt, despre unii pentru care mai pot pune cuvânt doar cărțile vechi.
Așadar acum stăm, față în față, cu cuvântul scris în trecut și încercăm să smulgem de la el bucăți din acel trecut, să vedem cum era pe la noi cu vreo sută de ani înainte. Și încă o vorbă despre aceste incursiuni în demult: într-o măsură foarte variabilă – la mine, observ, exacerbată – oamenii au conștiința că sunt strămoșii lor, că dacă ar nimeri cu 300 de ani înainte, să zicem, ar putea să se recunoască fizic și ar semăna la gânduri cu vreun anume de atunci. Vremurile s-au schimbat mult, dar omul tot așa este, în esența lui: la fel speră și disperă, la fel se bucură și se înspăimântă, la fel iubește și urăște – totul este la fel, numai că are ceva altoi de nou. De aceea noi suntem cei ce au fost!
Revenind la materialul pe care astăzi îl aduc în fața dumneavoastră: el este transcris din lucrarea COVASNA a lui H. Stahl, apărută la Tipografiile Române Unite, București, 1924. Fotografiile au aceeași sursă.Am păstrat felul de a scrie din perioada interbelică. Lecturându-l, trebuie să țineți seama de faptul că a fost scris la doar câțiva ani de la Marea Unire, de la revenirea Transilvaniei la Țara Mamă după mulți ani de stăpânire străină.
COVASNA
De la Sft. Gheorghe, orășelul cu multe cazărmi, situat pe Olt la 30 km. Nord de Brașov, se desface o linie ferată laterală care străbate prin mijloc județul Treiscaune, mergând până la Brețcu, unde începe defileul Oituzului, evocator de glorie și jertfe. La jumătatea acestei linii secundare, la poalele Carpaților, la 560 m. altitudine, e Covasna, vestita străveche stație balneară făcătoare de minuni (60 km. de Brașov)
Câteva trăsuri, briști și multe căruțe încăpătoare, cu leagăn pe arcuri, așteaptă la gară vizitatorii. Femei urâte- ca toate covăsnencele- cu largă pălărie de paie peste tulpanul negru, îți oferă, după un „ionopot” (Bună ziua) amabil, casă cu chirie și adresa „celui mai bun doctor” (ungur).
Un drum, generos prăfuit, de 2 km., foarte drept, strejuit pe stânga de meri văduviți de poame, iar pe dreapta de stâlpi de telegraf ce rânjesc prietenos cu dinții lor de porțelan, duce de la gară spre mijlocul satului. Drumul, după ce lasă lângă calea ferată un imens depozit de cherestea, străbate nesfârșite lanuri de cartofi, de tot soiul de cereale și vederea coprinde toată câmpia secuiască presărată cu sate, încercuită departe la orizont de munți albaștri, al căror lanț se încheie parcă la spatele Covasnei, înnălțându-și aci spinarea gheboasă, suprapunându-și pădurile de brad, urcând spre vechea graniță. Și mai sus, pierdut în brumă, mușcă norii câte un dinte pietros: Omul, Caraimanul, Penteleul, Giurgiul.
Privirea ți-e atrasă din nou spre câmp de un straniu bălăngănit de clopote: copii, cu talăngi și bețe în mână, se silesc să sperie vrăbiile sosite în stoluri, să ajute la culesul grâului de toamnă… Copiii își întrerup ocupația ca să te salute cu un „ionupot” de bun sosit și cu același „eu nu pot” te întâmpină fiecare țăran, fiecare drumeț, așa că Românul din vechiul regat nici n-a făcut jumătatea drumului de la gară spre Covasna și a învățat cum se zice „bună ziua” pe ungurește. Cum e din fire politicos și glumeț, răspunde și el grav la fiecare „eu nu pot” unguresc printr-un „ba eu pot” românesc.
De la distanță, din Covasna ascunsă în grădini, vezi doar, drept la capătul drumului, marea clopotniță pătrată a bisericei calvine; mai spre stânga clopotnița rotunjită și tăiată de multe ferestre mărunte a bisericei catolice și departe, în munți, clopotnița mică, ascuțită a bisericii ortodoxe din Voinești, satul curat românesc, legat de Covasna secuiască și formând ambele un lanț neîntrerupt de case și grădini întinse pe aproape 6 km.
Temeiul Covasnei este între clădirea masivă a bisericei calvine din 1813, între cele 13 case ale străzei Gărei și între larga piață „Regele Ferdinand”, pustie toată săptămâna, în afară de Sâmbăta, când e târg, înconjurată cu prăvălii și la care ajungi trecând un pod șubred de scânduri aruncate peste apa Covasnei.
În fundul pieței e „Baia Dracului”, un rând de cabine vopsite albastru, împrejmuind un basin pătrat cu o apă verzuie. Numele băei vine de acolo – spun localnicii – că acidul carbonic s-a degajat cu atâta putere într-un rând aci, încât a aruncat în aer întreg stabilimentul vechiu al băilor, a inundat piața și a trebuit să se arunce sute de care cu pietriș până să se potolească izvorul și să nu mai svârle noroi. De atunci se vede că și-au făcut loc de scurgere gazele la vreo 30 de metri mai sus, la „Băile feruginoase sulfuroase calde și reci, renovate de Edmund Shafhütl” căci clocotește apa noroioasă din cele două basine de scaldă, de mii de bășici de acid carbonic ce se sparg la suprafața apei împrejmuite decabine. Mai la deal, cu vreo 20 de metri, e „Sursa ElviraShafhütl”, unde e principalul stabiliment de băi calde din Covasna, cu 26 cabine, simple și duble, cu un escelent și curat restaurant românesc, grădină frumoasă, lumină electrică. Peste drum, tot în strada băilor, este un al treilea stabiliment, cu 10 cabine, pentru „Băi calde feruginoase, sulfuroase, carbonice” și, adaugă reclama, „iodice”, deși nici urmă de iod nu arată analiza oficială. Și s-ar mai putea deschide multe alte stabilimente de băi vindecătoare de reumatism, anemie și boli de inimă, căci apă dulce la Covasna nu este, fiecare puț e cu borviz feruginos ori sulfuros, orice pivniță degajează acid carbonic și pe tot cursul apei vezi țâșnind, cu violentă degajare de acid carbonic, izvoare de borviz limpede, rece, pișcând puternic limba.
Paralel cu apa Covasnei, păzită de sălcii pesimiste, alte ape curg grăbite între scocuri. După ce au pus în mișcare nenumărate mori și ferăstraie, hoinăresc prin sat, se strecoară sub podețe, se preling cu susur vesel pe lângă case, slujesc de scaldă gâștelor și rațelor nenumărate, se turbură ici-colo de clăbucii de săpun al spălătoreselor ce atât de strașnic bat rufele cu un maiu de ți se face milă și de rufe și de nădușala gospodinelor. Apoi apa, repede din nou limpede, se duce să alimenteze alte mori și gatere, ori să serve de surogat de ploaie pe timp secetos, udând grădinile de zarzavat cu borviz.
(…)
Pavaj, cu toate pietrele din albia râului, nu există, așa că praful pe străzile principale e de cea mai catifelată calitate, cu atât mai mult cu cât în Covasna noroiul se usucă cu o repeziciune uimitoare.
Cu toată mulțimea de ape curgând neastâmpărate prin Covasna, satul n-are electricitate. În toată Covasna sunt doar 3 lămpi Washington, cari nu se aprind însă când e lună și nici când e vânt puternic ori ploaie mare, așa încât, atunci când la CASINO din fața Promenadei este vreo „Petrecere de dans la care Onor. Public se invită” ori o „Lucrare de muzică”- cum grăiesc afișele d-lui I. Silberstein „Institutul de arte grafice și literare Patria”, atunci, ca și Diogene, își caută omul, după golirea butoaelor cu bere, domiciliul cu felinar propriu adus de acasă (*Anul acesta se introduce electricitatea) Caracteristic că la Covasna toate reprezentațiile sunt gratuite pe afiș; se primesc însă „donațiuni” (35 lei locul) și cu chipul acesta se frustrează în mod inteligent fiscul de taxele prea mari impuse pe spectacolele sătești.
Românește, dintre localnici, vorbesc doar câțiva negustori, câte un chelner, câteva foste servitoare prin regat. La poștă, primărie, percepție, funcționarii încep – cu dicționarul pe masă – să îndruge românește.
Dovadă că totuși Covasna face parte din România Mare o face întâi răsbotezarea străzilor. Ici-colo vechea denumire a rămas pe câte o tăbliță și astfel afli că Str. Rakoczi a devenit Str. Regele Carol; Str. Hunyady: Str. Principele Carol; Str. Petöfi: Str. Eminescu; Str. Bathori: Str. N. Iorga și foarte îngusta stradă Alsoprund: Str. General Moșoiu.
În al doilea rând, magazinele toate au firma scrisă și românește și ungurește. Cele mai multe sunt „magazine mixte” și vând: articole de mode, „porțelane și marfe băcăniale”, spirtoase „în mod limitat” sau „nelimitat”, cosciuge, bomboane, etc. Unul din principalele magazine este al lui „Szekely și Fiul, Negustorie mixtă și Institut de funebre”. Un capac de cosciug argintat precizează specialitatea „institutului”. Și fiindcă concurența e mare, chiar la Covasna, alături este magazinul „Kulhavy, comerciant de mărfuri de modă pentru dame, domni și întreprinzători de înmormântări” și alături iarăși este un al treilea „institut” și „depozit de cosciuge” cu un capac de cosciug de și mai frumoase dimensiuni la vitrină. O plăcere!
Câini sunt la Covasna, se aud noaptea, dar nu se văd nici ziua, pentru că, ivindu-se un caz de turbare în județ, bieții căței au fost puși la carantină: 90 de zile trebue să fie ținuți în lanț. Și ordonanța – minune- se respectă.
Un loc de întâlnire al vilegiaturiștilor este la „Mofetă”, adică la băile uscate de acid carbonic, recomandate cardiacilor, reumaticilor și neurastenicilor. În str. Eminescu 5, în fundul grădinei, e un fost grajd, unde vitele mureau fără să se poată ști de ce. Când s-a constatat moartea prin asfixie, s-a adâncit grajdul și s-a transformat în băi uscate de acid carbonic.
Prima vizită la mofetăeste impresionantă. Când deschizi ușa magherniței fără geamuri, îți apare, în penumbră, un afiș scris cu litere mari pe hârtia albă, grăind românește astfel: „Atențiune!! Nu aplecați capul în jos, fiind pericol. Proprietarul”. Atunci, cuprins de emoțiune, ținând nasul în sus, te împiedici de o scară. Te ții de rampă, cobori încet 5 trepte și ești într-un fel de pivniță cu bănci de jur împrejurul peretului, cu o balustradă la mijloc. Stând în picioare, rezemat pe bara de lemn, simți cum gazele de acid carbonic pătrund prin haine, prin pori. Escitând terminațiunile nervilor din piele, acidul produce în corp căldură specială ce biciuește circulația sângelui. Cum i-e dat Românului să se obișnuiască cu toate și cum e silit de prescripția medicului să stea cel puțin un sfert de oră aci, își caută distracție. Distracția constă să aprinzi un chibrit și să-l cobori încet spre fund până dă de gaze și se stinge, cam la înălțimea pieptului, iar pe vreme noroasă chiar la înălțimea gâtului. Altă ocupație distractivă este să prinzi muște afară – și sunt berechet la Covasna – și să silești sărmana obraznică insectă să facă baie gratuită de acid carbonic. De o ții la înălțimea pieptului, musca nu mai sboară, ci se târăște obosită pe palma întinsă; de cobori mâna mai jos, moare. Nici puricii nu rezistă la puterea asfixiantă a acidului carbonic și de aceea n-ai nevoe la Covasna de zacherlină: te duci la mofetă! Păcat numai că nu e mofeta ceva mai spațioasă, ca să poți duce acolo și paturile hotelurilor din Covasna.
De mirare că nu s-a găsit încă domnișoară sentimentală care să caute să se vindece radical la mofetă de vreo boală de inimă căpătată în parc la Covasna. Să sperăm însă că, atunci când statul își va da seama de ce comoară pentru fisc și sănătatea oamenilor este Covasna, cât de superioare sunt apele ei față de atâtea localități balneare vestite din apus, se va îngriji de înfrumusețarea și modernizarea ei.
Multor bolnavi de stomac, constipație cronică, limfatism, boli de femei, li se recomandă de doctori apa din sursa laxativă „Arpad”. Când n-a plouat, drumul spre singura sursă ce și-a păstrat numele simbolic este, cu tot praful, din cele mai plăcute. Din Piața Ferdinand o iei pe str. Carol, urcând lin pe stânga unui pârâiaș zglobiu. După ce treci prin fața celor 91 de case ale străzei înguste, cu găuri multe, dar continuu umbrită, ajungi, după 20 de minute de mers încet, la o poiană. Casa din dreapta drumului e sursa Arpad, cu 8 cabine de băi calde, al cărei păzitor filoromân a scris pe ușa de intrare „Szetrejaske, Mare Romanie”. Pozițiunea sursei e din cele mai pitorești: vederea se întinde spre nord dincolo de sat peste toată câmpia, iar spre sud peste pădurile de brad ce urcă muntele de odată brusc la 920 metri, apoi la 1320 și tot așa până la Penteleu, la 1775 metri.
Pentru boli de ficat, rinichi, splină se recomandă sursa „Horgas” într-o pozițiune poate mai frumoasă ca Arpad. Dar cum sursa e dincolo de Voinești, la un ceas pe jos de centrul Covasnei, deși un tren forestier trece la fiecare oră prin fața sursei, pentru că dl prefect a interzis vizitatorilor excursiile cu acest tren, apa de Horgas, dacă nu ești dispus să dai 100 lei unei trăsuri, nu o poți bea decât în sticle cumpărate scump la restaurante sau farmacie.
(…)
La Voinești poți merge sau pe șoseaua județeană mult prăfuită ce formează strada mărginind spre nord Covasna, sau pe jos, prin „Livada Elisabetei”, care începe la spatele „Băei Dracului”. Drumul merge pe apa Covasnei în sus, prin zăvoiu, sub umbră răcoroasă de ani, având munții mereu în față. Treci două podețe înguste și dai în str. N. Iorga. După crucea ortodoxă de pe coperișul caselor și portul bărbaților, vezi că ești printre români, în Voineștii lipiți de Covasna, formând un tot.
Și la Voinești e un stabiliment de băi; analiza apelor arată însă că sunt mai slabe în acid carbonic ca cele din Covasna. Casele la Voinești sunt mai mici, gospodăria mai săracă, florile mai puține, pentru că pe aceste locuri, cedate cu mari privilegii secuilor, cu obligațiunea de a păzi granița de năvălirile cumanilor, tătarilor, Românii, lipsiți de pământ, își petreceau viața mai mult în munți cu oeritul, apoi cu lucratul lemnelor prin păduri, ori la fabrica dela Comando, în creerul munților. Dar nu e casă unde să nu lucreze, la poarta sculptată, româncele, torcând lână, pregătind urzeala stofelor, glumind între ele și bucuroase de vorbă cu cei de graiu românesc.
Alături de școala primară, foarte curată, cu 4 învățători, frecventată toamna de 170 copii – pe care însă nu-i mai poți ține în sat de îndată ce pleacă bacii cu oile la munte – e o grădină de copii și mai la deal Școala Medie, recent inaugurată; apoi urmează bisericuța Sft. Niculae din 1794, cum arată pisania văpsită, aproape ștearsă. Păcat însă că preotul – un om tânăr – slujește fără antiriu, cu un patrafir vechiu aruncat peste jachetă. Nu impune și trebue să impunem! Păcat iarăși, că în jurul unei frumoase troițe sculptată în stejar, ridicată pe locul altarului fostei biserici, s-au aruncat ciurciuvele putrezite,moloz și gunoaie; iar lipsa de îngrijire a țintirimului te indispune dureros. Cor la biserică nu este, bibliotecă nu este.
Toată atențiunea Românilor ar trebui îndreptată spre sursa Horgas dela capătul Voineștilor. Valoarea curativă a acestei ape minerale e neîntrecută, rivalizând cu Vichy. De aceea ar trebui, cred, ca statul să facă toate înlesnirile, pentru ca temeiul Covasnei să se mute în partea românească a marei comune, la Voineștii încercuiți de munți, feriți de curente, legați de gară prin trenul forestier ce urcă la Comando. Apoi Voineștii sunt un centru minunat de excursii, căci Covasna e chiar la mijlocul largului arc de cerc ce-l fac Carpații, împrejmuind colțul sud-estic al Transilvaniei. Covasna e deci la egală distanță de Văleni-Buzeu-Râmnicu-Sărat-Focșani-Mărășești-Adjud și excursii se pot face pe munții Buzeului, Vrancei, Brețcani și pe minunatele văi ce sapă Carpații spălând vechea graniță. Cum însă „Societatea Carpatină” n-a călcat încă pe aceste locuri, numai ciobanii din Voinești îți pot fi călăuză prin toate cărările tăinuite ale Carpaților.
Dar chiar reumaticii pot face minunate ascensiuni cu trenul forestier al societății „Ardeleanca”. După ce, cu un funicular, urci abrupt la 600 metri, trenuri forestiere te duc la Comando, la 1010 metri, pe un mare platou ce ar putea servi de sanatoriu. Aci e cea mai mare fabrică de cherestea din Carpați și în jurul castelului baronului Groedel, principalul acționar al societăței „românești”, s-a clădit un sat întreg pentru funcționarii și miile de lucrători ai fabricei. Iar dela Comando, trenul străbate toate pădurile din jurul Penteleului, de ambele părți ale vechei granițe, prin cele mai sălbatice locuri de munți, cu cele mai dumnezeești priveliști. La întors cobori fără mașină, pe vagonetele încărcate cu lemne lunecând la vale până în Covasna.
Cu bunăvoință și muncă, Covasna-Voinești ar lua în câțiva ani o importanță nebănuită, cu singura condiție ca localnicilor să le asiguri legalitatea iar în posturile de prefect, pretor, preot, învățători, să numești cele mai cinstite și harnice elemente românești, indiferent de partide politice. Atunci pentru acești pionieri ai românismului, fiecare „eu nu pot” unguresc ar deveni îndemn de patriotism și răspunsul glumeț al românului „ba eu pot” ardeveni un angajament de muncă și cinste, până ce și ultimul secui va fi învățat ce însemnează „ziua bună” românească.
Prof. Florentina Teacă
