Pe domnul Bartha Robert l-am contactat telefonic pentru a-l întreba dacă nu doreşte să-şi promoveze Ferma de cai Lipiţani de la Chichiş, cu serviciile conexe acesteia, şi prin intermediul ziarului nostru. Şi pentru că nu ştiam prea multe despre activitatea pe care o desfăşoară, una foarte interesantă, i-am propus să facem un interviu în care să ne vorbească mai pe larg despre aceasta.
Domnule Bartha, spuneţi-ne mai multe despre începuturile dumneavoastră în acest domeniu!
În anul 1991, când am terminat facultatea, am primit repartiție la Zoocomp Câmpu Frumos unde am lucrat şapte ani, ca inginer zootehnist. În paralel exista şi ferma de cai de la Dalnic, unde mergeam să văd caii care mi-au plăcut întotdeauna. La acea vreme, văzând lumea care s-a deschis în fața noastră, o lume aristocrată, o lume în care calul era respectat, o lume a valorilor, am plecat de la Câmpu Frumos și-am început să cresc cai. Am cumpărat câteva exemplare de la Sâmbăta de Jos şi-am început să fac şi reproducție. Astfel, din 1998 până în 2013 s-au născut mai mult de 100 de mânji în curte.
Cum aţi ajuns să faceţi ferma la Chichiş?
Inițial am locuit în Sfântu Gheorghe, dar am vândut tot și am plecat la Chichiș, în câmp deschis, unde am început construcția în anul 2007. La acel moment am vrut să merg mai aproape de Brașov, pentru că eu sunt din Tărlungeni. Însă, pot spune că am avut noroc că am optat pentru Chichiș, la îndemnul unui prieten, deoarece pentru întreţinerea unui cal e nevoie de un hectar de teren. Iar noi, în prezent avem 45 de cai – am avut efective mai mari, în jur de 70- şi 45 de hectare de teren. Eu mi-am dorit să fac un turism ecvestru modern, cum am văzut în Vest. Aşa că, la noi la Chichiş, totul este un întreg, pentru ca omul care vine la fermă să simtă că are la dispoziţie o bază ecvestră. Avem manej acoperit cu suprafaţa interioară de 800 mp, şi grajdurile. În fața manejului este partea de pensiune în care avem sală de conferințe, sală de mese, iar la etaj, deasupra sălii de conferințe, avem patru camere duble, fiecare cu baia ei și două garsoniere cu vedere la manej. Ce pot să spun e că am investit foarte mult în acest domeniu.
Şi-a meritat să faceţi această investiţie…
A fost o perioadă de glorie, în perioada 2007-2010, însă astăzi ne trezim că totul e un regres, ca de altfel în toate domeniile. Ca un mic istoric al activităţii mele în relaţia cu caii, trebuie să vă spun că în perioada 2000- 2003 am fost director la Herghelia de la Sâmbăta. Ulterior, din anul 2006 am prins o perioadă destul de frumoasă, odată cu înfiinţarea Autorităţii Hipice Naționale la București. Atunci, țara era împărțit în 10 zone (în ceea ce priveşte creşterea cailor de rasă), iar împreună cu 36 de colegi am monitorizat toţi caii de rasă din sectorul privat sau de stat. În acea perioadă, 2007-2010, s-au dat şi subvenţii, și-a fost o perioadă foarte înfloritoare. Din păcate, din 2010 s-a desființat Autoritatea Hipică, marile restructurări au înghițit și această instituție mică, cu 36 de oameni, care era simbolică… și de atunci nu există nicio formă de sprijin la cal de rasă.
Drept urmare, din cei care am pornit o afacere în acest domeniu, cu ani în urmă, foarte puțini am mai rămas, cam jumătate au renunțat deoarece au văzut că tot investesc în cal, iar investiția nu se întoarce în nici un fel. Cred că numai cei pasionați au rămas (…).
Totuşi, din ce fonduri susţineţi întreţinerea cailor?
Terenul pe care îl avem ne asigură întreținerea cailor, adică mâncarea lor. Din efectivul de 45 de cai, cam 15-18 cai de concurs și tineret în pregătire sunt tot timpul pe stabulație permanentă în grajd. Diferența de cca 30, iepele mame, cu tineretul aferent încă mai sunt pe pășune în perioada aceasta, după care intră în stabulație. În plus, sunt cheltuieli cu personalul, cheltuieli cu curent, apă, utilități. Iar pentru a acoperi aceste costuri, vindem mânji. Avem 10 iepe mame care produc anual mânjii, din care selectăm şi păstrăm, după înțărcare, cam 4 bucăți în care vedem un viitor. Însă, din păcate, în ultimii doi ani a scăzut piața foarte mult.
Aţi făcut şi pensiunea…ce va urma?
Într-adevăr, pe lângă partea aceasta de cai- inițial au fost numai caii- ulterior am făcut şi partea de pensiunea unde clienţii se pot caza, dar unde există şi posibilitatea de a organiza conferinţe. Acum, de nevoie, ne extindem şi ca zootehniști, pentru că și fiul meu e student la Zootehnie la București. Ne extindem ferma ca să devină mixtă, deşi urăsc acest lucru pentru că, dacă te specializezi într-o direcție, e bine să mergi pe direcția aceasta. Dar, în vremea asta tulbure, cu situația asta economică, eşti obligat să-ți iei și vaci și porci și oi. Însă, vârful piramidei va fi tot creșterea cailor de rasă. În prezent, în ţara nostră sunt doar 10.000 de cai de rasă, ceea ce e foarte puțin, iar eu încerc să dezvolt ce am construit aici. Mă bucur de sprijinul primit din partea fiului meu Edward, dar şi de cel al fiicei mele, Julia, care este elevă în clasa a XII-a la Liceul Andrei Șaguna din Braşov. În perioada verii ea ține cursurile, taberele ecvestre. Avem o cabană și avem tabere ecvestre pentru copii, de luni până vineri seara. Vineri seara vin părinții; avem un program, prezentăm ce au făcut în perioada taberei, luăm cina împreună și pleacă.
Organizaţi tabere doar în perioada vacanțelor?
Da, în perioada vacanțelor, iar pentru călărie, cei care vor să continue, vin în week-end.
Copiii vin doar din județ?
Din contră, copiii vin din Brașov, din Constanța, din Satu Mare, din Suceava, nu vin din Covasna. Din cei 90 de copii care au fost în tabără în acest an, din Covasna cred că au fost doar trei copii, fiindcă aici e o altă mentalitate. Este o problemă şi faptul că nu există o legislație care să controleze și să coordoneze activitatea ecvestră. Noi- eu și fiul meu suntem acreditați ca și instructor de echitație la Federația Ecvestră Română, iar din județul Covasna nu mai este nimeni. Tot ce se face aici, este un fel de pionierat.
Care e reacția copiilor în relația cu calul?
Trebuie ştiut că nu primim în tabără copii mai mici de 7 ani. Desigur, îi primim dacă vin cu părinții să viziteze, să vadă caii, să-i mângâie. La 7 ani, după ce termină grupa pregătitoare au și gândirea altfel, musculatura, tendoanele, articulațiile se formează, fac puțină educație fizică și poți lucra mai ușor cu ei. Copiii vin în tabără, vin o echipă, din care 15-20% se întorc anual, 10% se întorc chiar săptămânal la călărie și cam 70% nu se mai întorc niciodată. Își găsesc alte îndeletniciri, dar cam un sfert, așa e concluzia mea, în ultimii 4-5 ani, cam un sfert s-au întors și se întorc anual. Deja de anul acesta se fac grupele pentru anul viitor, clienţii ne sună. Cert e că taberele au crescut de la an la an.
În aceste grupe vedeți și viitori campioni?
Noi putem să ducem copiii pe direcție de traseu numai la atelaje. Atelajele sunt ramura sportivă de bază pentru care am optat, pe lângă aceasta s-a născut și pensiunea și partea de cursuri de echitație. Însă, noi vrem să ajutăm copilul să călărească, să domine calul și să devină o plăcere să pornească în teren. Cam după 2-3 zile de manej ieșim cu ei pe traseu, traseu însemnând faptul că trăsura merge în față, parte din copii stau în trăsură și altă parte călare. Și se schimbă rândul din jumătate de oră. E tură de o zi, facem picnic, ne odihnim și ne întoarcem. Deci, călărie de agrement, în siguranță, în natură. Asta îi învățăm noi. Nu îi învățăm să sară peste obstacole, să amăgim copilul, deoarece ajunge la 13-14 ani când nu poate trece peste nivel, nici părinții nu au bani să cumpere un cal performant, nici copilului nu îi place că tot timpul va pierde pentru că îmbătrânește calul și nu mai e performer, și se nasc niște decepții. Noi ne dorim să călărească în siguranță în natură, iar ulterior, părinții, în funcție de posibilități vor decide ce doresc să facă mai departe. La atelaje, e cea mai grea ramură…lucrăm zilnic, zilnic. Câștigurile la atelaje sunt simbolice. E o tendință pentru obstacole, dar noi nu avem cai de obstacole.
Aţi amintit de caii de concurs… Spuneţi-ne mai multe despre competiţiile la care aţi mai participat!
În 1997 am reușit să ieșim la primul campionat mondial, în Germania, la Reisenbeck.
Cu ce rezultate v-ați întors?
Nu ne lăudăm cu rezultate, ci prin faptul că primele trei atelaje din fiecare țară aveau dreptul de participare. Au fost 28 de țări, iar paleta la noi era undeva la 10-12 atelaje,față de germani care aveau 1800-2000 de atelaje (…) Am concurat 18 ani de zile la atelaje de doi cai, şi-am renunţat în urmă cu doi ani. Acum fiul meu concurează cu atelaj de patru cai, e o altă etapă, e mai greu… câștigul este simbolic. Concursurile, care sunt etape zonale și apoi finala, în general se organizează în Ardeal …începând din zona noastră, Harghita, Mureș, Bihor, Satu Mare…concursurile sunt în general o reclamă pentru fermă. Noi mergem cu reproducătorii sau cu caii pe care vrem să îi valorificăm sau să îi prezentăm publicului și atunci cu locul obținut îți faci o ierarhizare și ești apreciat sau nu, depinde de cum te clasezi.
În general eu concuram cu reproducătorii, cu armăsarii, iar fiul meu, Bartha Edward, care are 25 de ani, concurează de 3 ani de zile, dar acum el e singurul care concurează cu atelaj de 4 cai, în România. A fost vicecampion anul trecut și a participat la Campionatele Europene din Ungaria, dar iar avem un semn de întrebare și anume dacă să continuăm această ramură de patru cai, fiindcă suntem foarte departe de lumea civilizată, deci de graniță. Aici, în ţară, nefiind 3-4 atelaje să se organizeze campionat, trebuie să ieși tot timpul în Ungaria și e un semn mare de întrebare dacă să continuăm sau nu cu patru cai, sau să ne așezăm amândoi pe atelajul de 2 cai și să îmbogățim ramura aceasta de 2 cai.
Nu ne rămâne decât să vă urăm succes în continuare, şi, să ne primiţi şi pe noi la o lecţie de călărie!
Ana Alina Costache, Maria Graur
