Note de călătorie în China (6) » Cei ce au prilejul (privilegiul) să viziteze vreo ţară din enigmaticul spaţiu asiatic îndepărtat sunt impresionaţi, printre altele, de numărul mare al bicicliştilor. Distanţele mari, nivelul de trai scăzut au favorizat dezvoltarea explozivă în timp a acestui mod de transport nepretenţios. Recordul îl deţine cel mai populat stat de pe Terra. Milioane şi milioane de cetăţeni au pedalat zi de zi, indiferent de vreme şi vremuri. O fac şi astăzi, dar în număr mult mai mic, tendinţa fiind descrescătoare. Îi vezi pe bicicliştii chinezi deplasându-se în mod ordonat, fluent, fără să producă ambuteiaje, accidente. Nu bară la bară, ci roată la roată. Parcă ar lua parte la un gigantic concurs velo.
Înainte aveau rezervate pe marginea marilor bulevarde câte două-trei culoare pe sens. Acum unul e suficient, iar în localităţile mai mici ajunge şi o fâşie din trotuar. Traficul auto exploziv a ocupat fără menajamente carosabilul, chit că în unele locuri şoseaua atinge incredibila lăţime de… zece benzi!!!
Trei reguli simple
Fiecare individ din lunga coloană aflată în mişcare respectă trei reguli simple: 1. Rămâne în plasa celui din faţă, fiind atent când acesta frânează, reacţionând prompt. 2. Păstrează ritmul grupului şi nu efectuează depăşiri. 3. În nici un caz nu virează brusc, tăind calea celorlalţi. Simplu, ca bună ziua.
China a rămas cea mai asiduă susţinătoare a mersului pe bicicletă. Un mijloc ecologic de transport, care în epoca modernă oferă numai avantaje: întreţine sănătatea, protejează mediul sută la sută, nu e costisitor. Şi în plus descongestionează traficul auto, simplificând parcarea. Guvernanţii de la Beijing au încurajat deplasarea pe două roţi a unei bune părţi din populaţie, creând în ultimele cinci decenii un adevărat fenomen de masă. De fapt, un mit.
În ultimii ani, odată cu dezvoltarea economică spectaculoasă a Chinei, motoretele şi autoturismele de mic sau mare litraj – în funcţie de posibilităţile materiale ale locuitorilor – au luat locul tradiţionalelor mini-vehicule cu pedale. A rămas de domeniul amintirii spectacolul sutelor de mii de biciclişti în uniforme cenuşii, care se deplasau pe vremea Marelui Mao încolonaţi, disciplinaţi, tăcuţi spre şi dinspre locurile de muncă.
„Paradisul” pierdut
În prezent mai există în capitala R.P. Chineze, potrivit unor estimări, “numai” vreo… 15 milioane de biciclete, numărul lor fiind în continuă scădere. Doar cetăţenii cu un venit modest mai cumpără azi asemenea “scule” ieftine, cei mai mulţi preferând să le închirieze. Grosul locuitorilor preferă transportul în comun, asigurat de metrou, autobuze supraetajate, troleibuze articulate. Sunt ieftine, rapide, curate, succedându-se cam la opt minute. Culmea modernităţii o reprezintă faptul că au montate în spatele cabinei şoferului plasme de dimensiuni mari, pe care călătorii urmăresc live programele Televiziunii Naţionale.
Clasa medie optează pentru autoturismele ieftine, ce consumă puţin şi sunt uşor de garat. Tinerii preferă scuterele cât mai “fancy”, iar bogătaşii-limuzinele.
M-a surprins să constat că emblema de odinioară a marii citadele – bicicleta – a pălit. „Paradisul” milioanelor de biciclişti ce se deplasau matinal şi pe înserat în cohorte a intrat într-un con de umbră, multe dintre benzile speciale de circulaţie destinate lor fiind desfiinţate rând pe rând.
O fi bine sau nu?
Autorităţile locale ar dori să menţină această formă economică şi nepoluantă de deplasare a cetăţenilor, aidoma multor oraşe aglomerate din lume, dar piaţa nu mai reacţionează pozitiv, ca pe vremuri. Deşi se realizează o descongestionare semnificativă a traficului stradal, plus o rezolvare cât de cât a spinoasei chestiuni a parcărilor din zonele centrale, pentru uzul cotidian micile vehicule cu ghidon nu mai au căutarea de odinioară. Pentru că sunt obositoare, impun o ţinută cât de cât potrivită, semi-sportivă, nu te protejează de intemperii, fiind un chin pe ploaie, vânt, ger, caniculă. Mai ales femeile tinere (tot mai cochete, cu îmbrăcăminte şi accesorii moderne) socotesc că mersul la office ori la shopping nu se mai poate realiza în ziua de azi ca pe vremea mamei sau bunicii – pedalând vârtos.
Populaţia cu un anumit standard de viaţă tinde să renunţe la clasica bicicletă în favoarea confortului deplasării. Nu mai vorbim de oamenii cu dare de mână, de reprezentanţii clasei avute, care folosesc numai SUV-uri scumpe, bolizi de firmă de ultimă generaţie importaţi din Statele Unite şi Vestul Europei.
Umilul velociped pe care părinţii generaţiei de azi îl socoteau indispensabil pentru a ajunge la muncă, devine pe zi ce trece o relicvă jenantă. Uşor, uşor se renunţă fără urmă de nostalgie la tradiţionalul mini-vehicul cu ghidon şi lanţ. Doar chinezii în etate, cu pensii precare, mai folosesc din inerţie bicicleta-standard pentru uzul cotidian. În schimb, cei bogaţi apelează la “bike”-uri sofisticate, scumpe, doar în week-end-uri şi vacanţe, fixându-le pe capotă limuzinelor, utilizându-le o oră-două ca divertisment în natură.
Pe ici, pe colo poţi zări comercianţi ambulanţi, amărâţi de tot felul conducând tricicluri-furgonetă, cu care transportă o mulţime de lucruri. Uneori sunt atât de multe suprapuse, într-un echilibru precar, încât depăşesc orice imaginaţie. Mulţi ar putea intra în reprezentaţiile vestitului “Cirque de Soleil”. De asemenea, există tandemuri sui-generis, bărbatul fiind la ghidon, iar femeia ori copilul pe cadru sau în spatele şeii.
„Furnici… pe două roţi”
…Puhoiul de biciclişti ce invada străzile odinioară s-a diminuat, cum spuneam, incredibil de mult. Personal am regretat absenţa acelui spectacol fascinant, pe care nu l-am mai observat nicăieri pe Glob la asemenea dimensiuni. În prezent, la ore matinale mai trece câte o mini coloană pestriţă pe prima bandă. Pe zi ce trece însă mopedele performante şi autoturismele de toate categoriile scot implacabil din trafic velocipedele demodate.
Când am zărit prima oară acum mai bine de trei decenii şirurile nesfâşite de “furnici… pe două roţi”, am avut un şoc. Erau parcă milioane înlănţuite!!! Auzisem, fireşte, de existenţa lor. Devenise o atracţie celebră la scară planetară, demnă de Cartea Recordurilor. Prea puţină lume a avut însă ocazia să vadă aşa ceva pe viu. Sigur, şi alte curiozităţi fascinau străinii, precum Zidul chinezesc, Mormintele Dinastiei Ming, Oraşul Interzis, Templul Cerului, Podul lui Marco Polo, dar sistemul izolaţionist, secretoman al acelor vremi nu permitea accesul turiştilor în China.
Puţini români, deşi consideraţi alături de… albanezi (!), prieteni fideli ai Marelui popor chinez, ajungeau pe vremea lui Mao să-i viziteze ţara.
Prima aventură
…Ajunsesem prima dată la Beijing într-o dimineaţă ceţoasă de toamnă, după 19 ore de zbor, cu escală în Pakistan. Neputând să dorm după atâtea fuse orare răsucite, m-a bătut gândul unei mici plimbări solitare prin zona centrală, unde eram cazaţi. Ies rapid şi mă întorc, mi-am zis. Fără ştirea securiştilor locali.
Ce banc bun! Cum nu era picior de străin în afară de noi, cei câţiva românaşi din delegaţie, nici în uriaşul hotel şi nici pe stradă, orice mişcare devenea suspectă.
Abia se crăpase de ziuă. Am pornit-o agale în direcţia spre care se îndreptau şi localnicii. Se grăbeau spre serviciu, la schimbul unu. În spate simţeam deja prezenţa unei „cozi”: un ins într-o salopetă mai specială, încălţat nu cu cipici din pâslă şi cauciuc, aidoma muritorilor de rând, ci cu… pantofi negri de piele mă urmărea. Hopa! Ăsta-i ofiţer superior, mi-am imaginat. Individul mă urmărea fără jenă de la mica distanţă. Apropiindu-mă de bulevardul ce ducea spre monumentala Piaţă Tien An Men, am sesizat la un moment dat în fundal o masă cenuşie, amorfă, care se deplasa lin.
A fost primul contact cu faimoasa puzderie de biciclişti chinezi.
Un puhoi amorf
M-am apropiat. Mii şi mii de oameni îmbrăcaţi în combinezoane gri, cu şepci kaki, pedalau compact. Umăr lângă umăr, unii în spatele altora, pneu lipit de pneu, pe trei benzi. Părea un gigantic pachiderm în mişcare. Se auzea un fel de foşnet ciudat, aidoma apariţiei norului de lăcuste! Mă aflam în faţa celei mai mari coloane de biciclişti de pe Glob…
Lipit de gardul metalic de protecţie, priveam fascinat. Nu se vedea nici capătul, nici coada şirului. Nimeni nu încerca să-l depăşească pe cel din faţă ori să-i tăie calea. Şi, mai cu seamă, nu se folosea soneria! Micile accesorii de avertizare sonoră de pe ghidon – ce altminteri par insignifiante şi abia de ţârâie – ar fi stârnit un vacarm de nedescris de erau acţionate. Părea că sunt spectator la un soi de “Cursă a Păcii” multiplicată la infinit. Toţi foloseau nişte biciclete simple, comune.
Facilitând populaţiei achiziţionarea lor, guvernul rezolvase cât se poate de simplu marea problemă a transportului unui număr uriaş de oameni ai muncii spre serviciu şi înapoi acasă. Nu numai la Beijing era aşa, ci şi la Shanghai, Nankin, Canton şi în alte mari aglomerări urbane pe unde am trecut. Numai că proporţia lor era mult mai mică faţă de Capitală.
De maşini mici private – nici vorbă pe atunci. Doar cele oficiale, de culoare neagră, cu geamuri fumurii, treceau în goană când şi când. Existau în schimb troleibuze, ce făceau legătura între cartierele marelui oraş. Mergeau încet şi biletul costa mult. Şoferii aveau uniformă şi… mănuşi albe de bumbac! Hodoronc, tronc. De fapt, ceva similar aveam să văd mai târziu şi în Coreea de Nord, reprezentând o modă comunistă-ultra.
Ordine şi disciplină
Îmi amintesc că l-am întrebat siderat mai târziu pe un şef local care ne însoţea, cum de-şi recunoştea fiecare ins velocipedul la ieşirea din schimb? Erau mii şi mii de exemplare identice. Nici una nu avea semne particulare, plăcuţe cu numere de înmatriculare, ceva distinctiv. Stăteau înşirate unele lângă altele în imensele parcări amenajate la porţile fabricilor. La plecare fiecare proprietar îşi lua bicicleta fără să greşească!!! Mă mirasem cum de nu le încurcau? Sau mai grav, nu le “subtiliza” cineva?
Interlocutorul m-a privit uluit şi mi-a răspuns sec: “Aşa ceva nu este posibil. Fiecare ştie unde şi-a lăsat-o dimineaţa şi acolo o găseşte seara, la plecare. Aici este disciplină, ordine. Altfel nu se poate!”.
Asta cam aşa era…
O experienţă memorabilă
Dar să revin la prima mea experienţă din urmă cu peste trei decenii de la Pekin (aşa se numea pe atunci Capitala Chinei). O experienţă semnificativă pentru starea lucrurilor de atunci. Nedormit şi flămând, am vrut să fac cale întoarsă la hotel, după ce privisem minute în şir la bicicliştii care treceau pe lângă imensa Piaţă Tien An Men. Mă dureau picioarele, aşa că m-am îndreptat spre staţia de troilebuz, ca să merg în sens invers. Taxiuri nu existau pe atunci ori n-am observat eu!
Mă urc în primul troleu. Cu toate că era aglomerat, în jurul meu s-a făcut brusc… loc viran, de parcă eram ciumat. Toţi mă priveau ca pe un extraterestru, bănuind că sunt vreun ”spion imperialist”. Oamenii simpli credeau în propaganda totalitaristă, care vorbea de “vigilenţa poporului faţă de elementele destabilizatoare din Occident”. Unii pasageri poate nu văzuseră aevea un blond, cu ochii verzi niciodată. Agentul-umbră însă ţinea aproape. Se suise şi el. Devenise “îngerul meu păzitor”.
Îi întind taxatorului aflat într-o gheretă lângă uşa din spate (echipat în uniformă ca şi şoferul) nişte yuani pe care îi schimbasem la aeroport, cerând un bilet. Pauză. Îl întreb unde să cobor pentru Hotelul Central. Pauză. Spre norocul meu securistul ce mă seconda a spus ceva răstit. Toţi s-au întors brusc şi m-au abandonat. După vreo patru staţii taxatorul mi-a făcut speriat semn să cobor.
Am ajuns apoi fără probleme înapoi la hotel. Era cel mai mare, aflându-se în zona rezidenţială. Rupt de oboseală am făcut un duş şi am coborât la micul dejun. Şeful delegaţiei, un politruc fricos, aflase deja de escapada mea. M-a luat deoparte şi supărat mi-a ţâţâit la ureche, să nu se audă în… microfoanele din pereţi: “Ţţţţţţ, se poate, dom’le? Dacă te rătăceai? Ce mă făceam? (el, nu eu…) De ce le faci necazuri încă din prima zi gazdelor noastre ospitaliere ? Te rog să nu se mai repete, altminteri…”
Şi, totuşi, s-a repetat. (Va urma)
Horia C. Deliu
