Cuvântul „beizadea” este de origine turcească şi avea sensul de „fiu de domn”, adică de domnitor sau guvernator al unei provincii. Deşi uşor arhaic, în timpul nostru acest termen a căpătat o conotaţie nouă, însemnând „fiu de înalt funcţionar sau demnitar, care îşi permite orice, fiindcă are bani şi putere” sau mai pe scurt „băiat de bani gata”, în esenţă aceştia reprezentând noua generaţie de profitori ai societăţii, susţinuţi pe umeri de „tăticul” sau „mămica” gata oricând să le sară în apărare, chiar şi atunci când încalcă legea.
Bine, bine, dar ce legătură are acest lucru cu copacul? Păi are, că precum ironic o spune şi poporul: „Aşchia nu sare departe de copac”. E foarte recentă ştirea că un anume „domn”, adică preşedinte de CJ, a fost dus cu cătuşe la mâini pentru „a da socoteală”, fiind acuzat de „evaziune fiscală şi spălare de bani”, dar că în acelaşi dosar ar fi implicat şi fiul acestuia, care cică e deputat, adică tot „băiat de bani gata” devenit prin grija lui tăticu „domn”, şi nu poate decât să-i calce pe urme…
Veţi spune poate că această întâmplare este un „caz singular”… Da de unde! Dacă le-am aduna pe toate câte ni s-au arătat în aceşti ani de după „marea învălmăşeală”, am putea scrie un tom. Săptămânal auzim că fiul cutărui sau cutărui primar ori deputat ori judecător ori… a făcut asta şi asta…, când de fapt te-ai aştepta ca ei să fie cei mai cuminţi şi să dea exemplu bun amărâţilor de cetăţeni cu buzunare goale. Am văzut numeroase exemple, de la mare până la munte, pe tot cuprinsul scumpei noastre patrii, care-şi plânge singură de milă privind ce-a ajuns. Până şi măreţul „paşă” de la malul mării, cu beizadeaua lui, pot fi un bun exemplu de infatuare, aroganţă, şi de cum n-ar trebui să fii când ţara e în suferinţă, dar ei, precum istoricul personaj al lui Eminescu, exclamă satisfăcuţi în marele lor orgoliu:
„ – Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?”
Şi cu adevărat toţi aceşti „lupi tineri” învaţă repede de la cei bătrâni, menţinându-şi astfel „spiritul de haită”, şi când văd că „lumea le e deschisă” rup totul în calea lor. Dacă, Doamne fereşte, vreun păzitor de ordine ar avea curajul să-l legitimeze în trafic pe vreunul dintre ei, pentru depăşirea vitezei, să vezi scandal! Întâi nu vrea să se legitimeze, nici să coboare din limuzina făcută cadou de tăticu` încă de pe vremea liceului, pe urmă trece la insulte şi ameninţări, şi dacă nici asta „nu ţine”, imediat scoate telefonul „de ultimă generaţie” şi-l sună pe tăticu, iar cel care nu are tătic, pe mămica, să vină să-l salveze de „neciopliţii ăştia” care au avut curajul să-l oprească din drum pe „Măria Sa – fiu lu` tata”, care tată „sare ca ars” în apărarea fiului, încercând să-nvârtă „rotiţele sistemului”, ba chiar „să le ungă” ca să-şi salveze odrasla… Şi uite-aşa, de jos până sus, beizadelele noastre triumfă şi merg mai departe sfidând lumea…
Ba se mai întâmplă cu unele beizadele, de obicei de rang mai mic, de prin oraşele de provincie ori de pe la ţară, că, neavând ce face de-atâta plictiseală, umplu barurile şi discotecile şi, după ce petrec în neştire şi „se aranjează” bine, îşi invită prietenii şi prietenele, pe care-i înghesuie cu mare veselie în bolidul de lux, şi le demonstrează „arta conducerii” apăsând pedala până la refuz. Dar vai! Nu de puţine ori se potriveşte că „ajung într-un copac” de pe marginea drumului şi unii dintre ei se trezesc direct în Rai, unde nu mai au nevoie de „avocaţii lui tata”…
Şi uite-aşa, beizadeaua şi copacul au ceva în comun.
Mihai Trifoi
