Călător prin spaţiu şi timp, Pământul a ajuns în Era IT şi Spaţială. Dezvoltarea noilor tehnologii şi a inteligenţei artificiale a adus omenirea la Frontierele Cunoaşterii…
. .
Deşi această introducere ar fi potrivită pentru o scriere SF, trebuie să recunoaştem că ea reprezintă un adevăr pe care-l trăim cu toţii, care se dezvoltă cu repeziciune şi ne afectează pe toţi. Dacă ne uităm la copiii de grădiniţă cum mânuiesc celularele şi tabletele şi comparăm cu situaţia copiilor din anii `50 – `60 ai secolului trecut, vom înţelege mai bine discrepanţa, dar şi rapiditatea cu care se dezvoltă tehnica şi ştiinţa zilelor noastre, iar viitorul promite depăşirea limitelor.
Şi cu toate acestea Omenirea în ansamblul ei încă mai are foarte multe probleme nerezolvate. Statele însele şi uniunile de state se confruntă cu grave problme interne dar şi cu probleme externe legate de relaţiile politice dintre ele şi de sfera comunicării.
Uniunea Europeană şi-a propus o deviză deosebit de frumoasă: „Unitate în diversitate”. Ar fi frumos dacă această deviză ar fi valabilă pentru întreaga planetă, dar mozaicul diversităţii şi lipsa unei coordonări globale, precum şi nivelul scăzut al conştiinţei şi moralităţii populaţiei globale împiedică realizarea acestui deziderat, care probabil se va concretiza abia peste secole sau milenii, când conştiinţa umană va ajunge într-un alt stadiu de evoluţie.
De aceea, pentru că nu putem rezolva acum această problemă, ne vom referi doar la un singur aspect legat de deviza „Unitate în diversitate”: comunicarea lingvistică, căci omul ca fiinţă socială trebuie să intercomunice mereu cu semenii săi pentru a progresa. Să vedem, aşadar, în ce stadiu ne găsim azi. Să luăm ca exemplu câteva state sau uniuni de state.
China (Republica Populară Chineză), situată în Asia de Est, este ţara cea mai populată din lume, cu ai săi 1.370.000.000 de locuitori, după statisticile din 2012. Cel mai mare exportator şi importator de bunuri din lume, acest colos, cu o dezvoltare impetuoasă în ultimii ani, tinde să devină o superputere economică şi politică. Cele circa 55 de minorităţi etnice naţionale recunoscute, locuitoare pe imensul teritoriu al Chinei, trebuie să se înţeleagă între ele în vreun fel. Deşi această ţară are o istorie şi o cultură milenare, încă nu a reuşit să rezolve problema intercomunicării lingvistice, decât într-o oarecare măsură. Ca limbă oficială, în vorbire, se foloseşte mandarina standard, între oameni provenind din medii lingvistice diferite, iar pentru scriere se foloseşte chineza clasică simplificată, dar situaţia este ceva mai complicată, deoarece în Hong Kong se foloseşte engleza, în Makao portugheza, iar în zonele cu minorităţi: uigura, mongola şi tibetana ca limbi oficiale. Aşadar, deşi populaţia Chinei depăşeşte cu mult miliardul de locuitori, nu există cu adevărat o limbă oficială comună pentru toţi cetăţenii ei.
India, cu ai săi 1.200.000.000 de locuitori (în 2012) este a doua din lume ca mărime în schema populaţiei statelor lumii. Populaţia, flora şi fauna, aspectul geografic şi sistemul climatic, dar şi sistemul lingvistic sunt printre cele mai diversificate din întreaga lume. Într-o ţară atât de populată şi atât de întinsă se vorbesc peste 200 de limbi. Există limbi oficiale şi co-oficiale. Şi deşi sunt acceptate 18 limbi oficiale, limba engleză este aleasă de către oficialităţi, ca un compromis, drept „cea mai oficială”, alături de hindi. Dar şi acest lucru, după cum s-a afirmat, este doar „un compromis”, problema unei limbi oficiale comune rămâne pe mai departe suspendată în viitor.
Indonezia, o ţară insulară în Asia de Sud-Est, cu 17.518 insule şi 33 de provincii, cu o populaţie de 238.000.000 de locuitori fiind a patra cea mai populată ţară din lume, este o republică prezidenţială cu o istorie lungă. Nu vom insista asupra caracteristicilor şi detaliilor, deoarece ne interesează domeniul lingvistic. Din acest punct de vedere, subliniem faptul că în Arhipeleagul Indonezian se vorbesc circa 300 de limbi (alţii susţin cifra de circa 700 de limbi indigene). Pentru a se descurca în această „babilonie lingvistică”, oficialităţile statale au recurs la o „limbă construită”, adoptată în anul 1928 ca „lingua franca” indoneziană. Limba respectivă, acum oficială, poartă numele de „Bahasa Indonesia” şi facilitează comunicarea între toţi locuitorii insulari ai Indoneziei.
Uniunea Europeană (EU) este o uniune economică şi politică compusă din 28 de state. Ea „funcţionează printr-un sistem de instituţii supranaţionale independente şi interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre”. Având o populaţie de 500.000.000 de locuitori, este un conglomerat economico-politic, cu legi comune, instituţii comune, monedă proprie, drapel şi imn comune. Totuşi lipseşte ceva: o limbă comună. Toate documentele mai importante sunt traduse în cele 24 de limbi oficiale, prin grija Parlamentului European. Totuşi unele instituţii, precum Comisia Europeană, în anumite situaţii folosesc doar cele trei „limbi interne de lucru”: engleza, franceza şi germana. Dar ce facem cu cele peste 150 de limbi regionale şi minoritare care nu sunt „oficiale”. Dar ce facem cu armata de traducători şi interpreţi, cu miliardele de euro cheltuite anual în acest scop?! Cui folosesc toate acestea?!
De aici deducem ideea că promovarea multilingvismului nu este o soluţie viabilă, ci doar una de moment. Uniunea Europeană ar trebui să adopte o limbă comună, care să reducă cheltuielile şi imensul consum de materiale traduse în cele 24 de limbi. Cea mai bună soluţie ar fi alegerea limbii Esperanto ca limbă comună, aşa cum oficialităţile indoneziene au ales Bahasa Indonesia, tot „o limbă construită”. Până la urmă ce înseamnă o limbă construită? Oare nu toate aşa-zisele „limbi naturale”, atunci când au apărut au fost „construite”?! Cu câţiva ani în urmă am urmărit un serial coreean care relata efortul deosebit al unui rege mai progresist, de a lumina poporul, dar şi intrigile şi crimele care s-au succedat pentru împiedicarea „construirii” unei limbi noi, pentru toţi locuitorii regatului. Acesta este doar un exemplu de modul în care au apărut multe dintre limbile pământului. De fapt, orice reformă lingvistică înseamnă o re/construire a unei limbi, şi au existat şi în limba română destule reforme. De aceea graniţa între „natural” şi „artificial” nu mai este atât de strictă, mai ales când o „limbă construită” se bazează pe radicalii sau regulile simplificate logic ale unor limbi mai mult sau mai puţin „naturale”. De aceea noi optăm pentru Esperanto ca limbă comună pentru UE, deoarece este simplă, logică şi uşor de învăţat, deci accesibilă şi locuitorilor cu un nivel de pregătire scăzut, nu doar elitelor intelectuale sau celor cu studii medii.
Nu putem mereu să ne ancorăm în trecut şi să nu vedem viitorul. Peste o sută sau două sute de ani de multe ori cei care vor trăi atunci nu vor mai şti ce este „natural” şi ce este „artificial”, căci androizii (roboţii construiţi „după chipul şi asemănarea noastră”) vor circula printre oameni şi va fi greu să-i deosebeşti, căci ei vor avea „inteligenţă artificială ţi comportament omenesc”. Mulţi dintre vizionarii literaturii SF, dar şi oamenii de ştiinţă precum cel mai faimos astrofizician contemporan, Stephen Hawking, au prezis acest lucru: „… noile tehnologii ar putea depăşi inteligenţa umană, roboţii putându-se dezvolta singuri, ameninţând astfel existenaţa omenirii”. Şi atunci de ce ezită UE, şi omenirea în general, să adopte o limbă comună şi facilă ca Esperanto ca „limbă de lucru”, numai pe motiv că nu este „naturală”?! Dar orice limbă „naturală” s-ar alege, aceasta ar crea discriminare faţă de cei care nu o vorbesc „natural”, adică cei care nu o stăpânesc ca limbă maternă.
Concluzia care se desprinde este aceeaşi: omenirea încă nu şi-a găsit calea proprie de înaintare prin timp şi spaţiu, şi deci mai are multe de învăţat până când frumoasa deviză europeană „Unitate în diversitate” nu va deveni cu adevărat planetară şi reală în conţinut.
Mihai Trifoi
