Conform statisticilor la bacalaureatul de toamnă procentajul de nereuşită a fost de 80%, iar dintre cei „reuşiţi” doar foarte puţini au note mari, cei mai mulţi intră în categoria mediocrilor. Însă ceea ce ni se pare şi mai interesant este faptul că cele mai multe „bătăi de cap” candidaţii le-au avut la tratarea subiectelor la Limba şi literatura română, straniu fenomen.
Întrebarea care ne-o punem este cum s-a ajuns la asemenea „performanţe” în învăţământul românesc? Ce nu este în ordine? Cine sunt vinovaţii? Putem noi culpabiliza corpul profesoral, aşa cum încearcă unii s-o facă? Poate, în oarecare măsură. Dar credem că vina trebuie căutată în altă parte: societatea, sistemul, familia şi chiar mass-media. Şi totuşi, cea mai mare parte din vină o au tinerii şi familiile lor. Să încercăm o scurtă analiză.
În ce fel de societate se dezvoltă tinerii de azi? În societatea de consum, în societatea banului câştigat uşor, pe nemuncite, deci pe nemeritate. Într-o societate în care Libertatea este prost înţeleasă, iar morala decăzută. Baruch Spinoza (1632-1677) afirma că „Libertatea este necesitatea înţeleasă” ori mulţi dintre tinerii de azi „prea liberi” nu-şi înţeleg propria necesitate. Ei nu sunt pregătiţi s-o înţeleagă, căci familia ori e destrămată, ori e bogată, ori „n-are timp”, iar mass-media, în special televiziunile, le oferă „false modele” din zona subculturii (Vezi transmiterea televizată a recentei parade de modă masochistă prezentată de tinere liceene de la Satu Mare), care din nefericire prind la tineri. Pe de altă parte tentaţiile noii societăţi capitalisto-democratice sunt atât de multe şi diverse, încât mulţi tineri consideră studiul inutil, esenţial fiind doar să ştii să faci şi să numeri bani. Priviţi cu câtă nonşalanţă se duc ei la bacalaureat, cu câtă dezinvoltură răspund la întrebările reporterilor, că n-au învăţat nimic sau că au fost la mare, sau că au răsfoit cărţile vreo patru-cinci ore înainte de examen, şi altele de genul acesta. Şi dacă le ascultăm sau colectăm „perlele” scrise, putem alcătui o adevărată „Enciclopedie a ştiinţei comice”, de fapt a neştiinţei. Unii coboară din maşini de lux, alţii îşi flutură teancul cu bani şi tot ce poate fi ostentativ, adică precum ar spune ei înşişi „se dau mari”. Şi când te gândeşti că aceştia vor conduce mâine Ţara, nu poţi decât să te cutremuri…
Dar Societatea a creat Sistemul, sistemul de învăţământ „schimbător”. Poţi oare, când ai o fundaţie şi ai construit o locuinţă, să schimbi această locuinţă în fiecare an?! Atunci cum va putea exista o stabilitate? Libertate înseamnă lipsă de constrângere, dar unde libertatea nu este înţeleasă spre propriul bine, lipsa de constrângere nu poate decât să facă rău. Dacă pe un copil îl laşi să pună mâna pe sobă, el o va face şi se va răni; părintele ştie aceasta dar copilul nu, însă părintele „îl va constrânge” pe copil să nu pună mâna pe soba încinsă, pentru că îi vrea binele. La fel Societatea, prin sistemele ei, ar trebui să acţioneze ca o mamă bună care îşi ocroteşte copiii, chiar dacă pentru aceasta trebuie să apeleze la un anumit grad de constrângere, până când copiii vor înţelege cu adevărat sensul libertăţii şi responsabilităţile pe care le implică aceasta. Cadrele didactice, prost plătite (cu excepţia universitarilor) şi adesea dispreţuite, îşi dedică întreaga viaţă pentru a educa tineretul, deci nu putem arunca vina pe ele. Nu putem acuza profesorii pentru lenea şi dezinteresul sau atitudinea refractară a elevilor faţă de învăţătură. Ce vină are profesorul dacă elevul este delăsător şi dezinteresat de propria lui pregătire, dacă acesta nu-i în stare nici măcar să citească câteva poezii de Eminescu sau Bacovia, căci dacă le-ar fi citit numai şi tot ştia despre ce-i vorba, fără să vorbească aiurea, în limbaj de „şmecher” de mahala. Nu vorbim aici de „excepţii” în cadrul dăscălimii, căci în orice pădure există şi uscături, ci despre oamenii de valoare ai societăţii, prin mâna cărora au trecut toate generaţiile, însă munca lor în cea mai mare parte depinde de Sistem, de felul în care este coordonat acesta, şi de factorii educativi complementari.
Familia? Care familie? Mai există? Şi cum arată ea? În imaginaţia noastră a rămas „familia tradiţională” unită şi cu fundamente morale sănătoase, însă în „societatea modernă” familia înseamnă altceva, adică fiecare pe unde apucă, mama şi tata la serviciu (dacă au), copiii la şcoală (sau cine ştie pe unde, căci de, fac ce vor), iar când părinţii se întorc acasă sunt prea obosiţi să se mai ocupe şi de odraslele lor, plus că mai e şi televizorul. Şi să nu uităm că există sute de mii de familii destrămate, unele prin plecarea părinţilor prin ţări străine, altele din diverse cauze sociale. Multe dintre familii sunt atât de sărace, încât nici nu-şi permit să-şi trimită copiii la şcoală. Exemplele sunt nenumărate şi dramele cumplite. Societatea nu face faţă situaţiei. Totuşi, mulţi dintre aceşti copii sunt foarte buni la învăţătură; ei au înţeles că ştiinţa de carte îi poate salva, deci au înţeles necesitatea vieţii şi a libertăţii. Mai gravă este situaţia în familiile bogate sau înstărite, unde copiii şi tinerii primesc de la părinţi destui „bani de cheltuială” şi tinerii au învăţat „să-i cheltuie” şi „să-şi trăiască viaţa” aşa cum le place, astfel că frecventarea şcolii sau studiul serios înseamnă adevărată „corvoadă”, care „nu e pentru ei”. Aceştia n-au cum să înţeleagă sensul învăţăturii şi cred că lor li se cuvine totul şi nu trebuie să dea nimic în schimb…
Categoria acestor tineri „de-a bani gata” este cea mai ostentativă, nesupusă, recalcintrantă şi neinteresată de studiu, căci „banii lui tăticu rezolvă totul”. Aceştia nu se sfiesc să sfideze profesorii, pe poliţiştii în trafic ori pe oricine ar încerca să le facă vreo observaţie decentă. Ei fac parte din „găşti” şi se distrează prin toate localurile mai selecte, căci aceasta-i lumea lor. Dar auzindu-i cum vorbesc şi citindu-le lucrările la examene, poţi să înţelegi imediat procentajul de nereuşită de 80% la bacalaureat. Şi dacă toamna se numără bobocii, ajungem la concluzia că nu prea mai avem ce număra… Şi cu toate acestea în România universităţile au apărut ca ciupercile, încât nu mai ştii ce să crezi… Însă cu aşa ştiinţă nu e de mirare că vom rămâne şi pe mai departe printre ultimii în Europa.
Mihai Trifoi
