La frontieră
Note de călătorie în Albania (1)
…Stau de două ore la un punct de frontieră. Vreau să merg în enigmatica Albanie, care în traducere înseamnă “Ţara Vulturilor”.
Peisaj muntos în jur. Caniculă. Vara lui 2012 a făcut ravagii în întreaga Europă. Totul în jur a încremenit. Dintr-o gheretă tipică de graniţă se aud replici pe ton ridicat. Bariera e coborâtă. Nu se poate trece mai departe sub nici o formă.
“Aşa-mi trebuie, îmi zic, nici n-am început voiajul şi m-am înecat ca… minoritarul la mal”.
Nedumeriri
Exact ca şi pe la noi, autorităţile locale sunt necomunicative cu muritorii de rând. Toată lumea aşteaptă, nimeni nu dă vreo explicaţie. Şi e cald de mori.
Aşa-mi trebuie. Am ţinut morţiş să ajung aici! Cunoscuţii chiar m-au privit chiorâş înainte de a pleca, atunci când le-am spus ce intenţii am. Nedumerire totală.
“Înţelegem, vrei să vizitezi locuri mai aparte, mi-au spus direct sau mai voalat. Perfect. Ai văzut anul trecut Tibetul, Macao, China, O.K. Dar să mergi în… Albania??? Eşti puţin crazy”…
Asta a fost la plecare. La întoarcere – mai dihai. O cititoare pe care o preţuiesc mult pentru sagacitatea sa, d-na profesoară de engleză Cornelia Petre, P.R. al unei importante instituţii de cultură, m-a felicitat pentru Notele de călătorie precedente. Însă a manifestat aprioric reţinere pentru actualele, fără a le citi: “Ce puteţi scrie interesant de pe acolo?”
Vom trăi şi vom vedea…
La umbra… smochinului bătrân
…Rămăsesem, aşadar, la linia de demarcaţie dintre două ţări. M-am retras la umbra firavă a unui smochin uscăţiv, amintindu-mi de romanţa cu nucul bătrân. Alături este un fel de popas, o mică pensiune. Patronul (bănuiesc că el trebuie să fie şeful) îmi face semn să vin în curticică, unde sunt bănci, flori şi pare mult mai răcoare. Mă supun bucuros.
Mă pofteşte să şed. Este albanez şi a lucrat vreo 15 ani ca ospătar în Germania şi Italia. Se prezintă Anton. “ Zi-mi Tony, e mai uşor. Aşa îmi spuneau toţi, pe acolo”.
O rupe binişor în câteva limbi. Ştie şi vreo două vorbe româneşti, aflând ce hram port. “Tu rumuni este? Ţe faţi, bine?”
Mă invită să cumpăr ceva. Are o mulţime de produse indigene: gemuri, magiunuri, siropuri, băuturi din fructe, cu şi fără alcool. Sunt păstrate în borcănaşe şi sticle cu forme cocofiante: bombate, lăbărţate, pătrăţoase, rotunde, îngusate, dar cu gâtul foarte lung. Absolut originale.
Fără o „le(ţ)ka(ie)” în buzunar…
N-am nici o“leka”- moneda lor naţională – deoarece nu am avut unde să schimb. “Bun şi euro”, mă asigură mucalit. Preţurile în valută mi se par modice. Nu ştiu cum or fi pentru localnici? Tipu-i dezgheţat, se vede că s-a şcolit prin Occident.
Îmi dă mai întâi să gust, pentru a-mi face o idee. Are desfăcute câteva recipiente din produsele căutate. În nişte păhărele minuscule, de unică folosinţă, pune o linguriţă din fiecare sortiment de dulceaţă. Îmmm, bună tare. Apoi toarnă un degetar din băutura pe care intenţionezi să o iei. Şi asta-i delicioasă.
Mi s-a părut foarte ingenios şi practic modul de a-şi face reclamă. Ca atare, nimeni nu pleacă cu mâna goală.
Din multitudinea de oferte recunosc doar un produs tradiţional albanez. Este vestit pretutindeni – jinarsul “Skanderbeg”, ce poartă numele Eroului lor naţional. Cumpăr o butelcă şi nişte rahat alb cu nucă.
La un pahar de bragă
Poftiţi la bragă…
Fiindcă nu mai sunt muşterii şi i-am făcut niţică vânzare, Tony mă pofteşte să stăm de taclale, la un pahar de bragă. Odinioară costul ei reprezenta un termen de comparaţie pentru ceva ieftin, spunându-se „ieftin ca braga”. Ei bine, în ziua de azi nu mai e deloc aşa.
Pentru cine nu ştie despre ce vorbim, precizez că avem de-a face cu o băutură răcoritoare, de culoare alb-gălbuie, cu gust dulce-acrișor, care se obține prin fierberea meiului măcinat în apă. Licoarea a fost adusă de popoarele nomade din Asia Centrală în secolul X. Conţine o cantitate foarte mică de alcool.
N-am mai degustat o asemenea bunătate decât pe Insula Ada Kaleh, acum 40 de ani.
Păcat că prea puţini români au apucat să viziteze acel mic, dar original spaţiu oriental ce se găsea la circa 3 km în aval de oraşul Orșova şi unde locuiau câteva sute de turci şi albanezi. În anul 1970, exotica „Insulă fortăreaţă” (cum se traduce în româneşte) a fost scufundată şi de atunci zace în adâncul lacului de acumulare al Hidrocentralei Porțile de Fier I.
Mic „incident diplomatic”
…Bat pasul pe loc, tot la graniţa albaneză. Problema încă nu s-a clarificat. Îl rog pe Tonyi să meargă şi să afle de la vameşii săi compatrioţii, ce se întâmplă, totuşi? Cât mai durează?
Se duce docil. Stă ce stă şi se întoarce dumirit. Cică s-ar fi produs un mic “incident diplomatic”: o funcţionară de la o ambasadă arabă, venită ca turistă, nu poate primei acceptul de a trece, deoarece nu are viză. Hopa! Bine că eu am aşa ceva în paşaport. Ca atare femeia este ţinută pe loc, în pofida explicaţiilor sale în engleză, franceză, arabă, italiană, neînţelese, din păcate, de către oamenii în uniformă. Ori ştii albaneza, ori gesticulezi!
Mă pufneşte râsul, amintindu-mi un banc bun. Cică mergeau pe trotuar un poliţist în uniformă şi fiul său, minor. La un moment dat se opreşte lângă ei o maşină cu numere străine. Şoferul deschide geamul şi întreabă: “Do you speak English?” Poliţisul-pauză. “Parlez-vous Français?” Nimic. “Sprechen Sie Deutsch?”, “Parlare italiano?” Nici un răspuns. Resemnat omul demarează. Băieţelul se uită plin de admiraţie după maşină şi zice: “Ai văzut tată câte limbi ştia tipul?” “Ei, şi. La ce i-au folosit?”…
Tony savurează poanta şi-mi spune că el s-ar fi descurcat, fiind cvasi-poliglot.
Mirare justificată
– Ce ar trebui să vizitez pe la voi, îl trag de limbă, să treacă vremea.
– Depinde ce vrei să vezi?
– Orice este interesant. Capitala, oraşele importante, muzee, monumente, lăcaşe de cult, staţiuni balneare. Se ştiu prea puţine lucruri despre ţara ta.
– La fel aud şi de la alţi străini. Chiar mă mir ce cauţi d-ta pe aici? Români apar rar de tot.
– De ce?
Enver Hodja, supranumit Sultanul roşu
– Albania-i o mică ţară musulmană, cu trei milioane de locuitori. Turiştii ezită să vină, au prejudecăţi în lipsa informaţiilor. Enver Hodja ne-a izolat timp de 40 de ani. În ultima vreme ce s-au deschis graniţele. Au început să sosească turişti. Deocamdată din Kosovo, Muntenegru, Macedonia, de prin Maghreb, chiar şi “ruşi” din Asia Centrală. Creştini – nu prea.
Un personaj impopular
Cad pe gânduri. Are dreptate. Pentru că gazda a amintit de Enver Hodja, trebuie să le explic cititorilor tineri, poate şi altora, cum au stat faptele. Acest personaj impopular şi-a condus poporul cu o mână de fier, începând de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial şi până în anul 1985, când a murit – urmat de Ramiz Alia – deţinând funcția de Prim-secretar al Partidului Comunist al Muncii. El a dat ordin să i se ridice în timpul vieţii un monument funerar grandios sub formă de… piramidă! Care între timp s-a degradat, ajungând o ruină. Ca şi amintirea sa.
Dictatorul a interzis religia, izolându-şi ţara de Europa, de restul lumii, menţinând populaţia într-un stadiu semi-feudal, în vreme ce el trăia în lux.
Îmi amintesc că prin anii ’75 legăturile aeriene se efectuau numai între Tirana şi Beijing, iar satrapul Enver Hodja (supranumit”Sultanul roşu”) se sfătuia doar cu Marele Mao (Tzedong).
Alţi lideri şi alte capitale nu existau pentru acest conducător obtuz. Pe care Istoria l-a aruncat demult la coş…
Ura, am intrat!
Cotigă supraîncărcată trasă de un măgăruş
…Brusc s-a iscat în apropiere agitaţie. S-a ridicat bariera la punctual de frontieră şi a trecut prima maşină. Coloana se pune încet în mişcare. “Diplomata” tot n-a primit viză şi e nevoită să facă drumul înapoi. Mă grăbesc şi eu. Îi strâng mâna lui Tony şi-i mulţumesc de informaţii.
– Thanks, my friend!
– Vai sano, îmi urează el prietenos drum bun.
Ura, în sfârşit, am intrat în Albania! Trebuie să iau un “bolovan” în gură. Mă uit curios în jur. Nu e trafic. Primul… vehicul ce-l întâlnesc venind dintr-un drum lateral este o cotigă trasă de un măgăruş, încărcată până la refuz cu saci uriaşi ce conţin peturi goale. “La volan” stă o femeie negricioasă legată cu un batic alb.
Oho, globalizarea a ajuns şi aici. Reciclarea deşeurilor, iată, merge strună. Deci nu poate fi chiar aşa rău… (Va urma)
Horia C. Deliu
