Aspecte privind pandemiile de ciumă reflectate în documente existente în arhivele covăsnene (I)

Scurt istoric al pandemiilor în Europa

Conform dicționarului explicativ al limbii române „pandemia” este definită ca fiind o „epidemie care se extinde pe un teritoriu foarte mare”, adică „o boală contagioasă care se extinde într-un timp scurt, prin contaminare, la un număr mare de persoane dintr-o localitate, regiune etc; numită și molimă”. Între aceste epidemii care au îngrozit lumea, cele mai răspândite în spațiul românesc, în perioada sec. XVII-XIX, au fost cele de ciumă, holeră, lepră, tifos și febră aftoasă. Ca durată, frecvență, răspândire și efecte locul principal între acestea l-a ocupat ciuma.

Boala, de origine orientală, a fost răspândită în Europa de puricii șobolanilor infectați cu bacteria Yersinia pestis, la o dată discutabilă încă. De ciumă se vorbește în istoria universală încă din timpul strategului Pericle (c. 495-429 î.Hr.) care, în timpul războiului Peloponeziac, la 431 î.Hr. „i-a convins pe atenieni să părăsească zonele rurale și să se retragă în spatele zidurilor cetății, bizuindu-se pentru protecție pe puterea navală a Atenei. Strategia sa a generat însă ciuma din 430, iar Pericle a fost îndepărtat de la putere. Reales în anul următor, a fost răpus de boală la scurtă vreme”. Imperiul Roman este lovit de „Ciuma Antonina” la 165 d.Hr. Se pare că a fost o pandemie de vărsat de vânt sau pojar adusă de soldații romani întorși din Orientul Apropiat. A ucis doi împărați romani, Lucius Verus, în 169 și Marcus Aurelius Antoninus, în 180. Mai poartă denumirea de Ciuma lui Galen, de la numele celui care a descris molima.

Despre ciuma din Bizanț

Despre ciuma din Bizanț, din timpul împăratului Justinian (529-565 d.Cr.) amintește Procopius din Caesarea, în trei capitole – 4, 6, 18, în a sa Istoria Secretă: „În timpul acesta (542 d.Cr. n.n.) s-a întâmplat să cadă asupra lui și altă nenorocire. Ciuma, amintită în cărțile de mai înainte, chinuia pe oamenii din Bizanț, iar împăratul s-a îmbolnăvit atât de rău, încât mergea vorba că a murit”. „În urma ciumii amintite în cărțile de mai înainte, care a cuprins tot pământul, au scăpat mai mulți oameni, decât cei care au fost omorâți de dânsul (de Justinian – n.n.), căci unii au rămas neatinși de boală sau au biruit-o, după ce-au căzut în mrejele ei; dar de omul acesta n-a putut scăpa nimeni dintre romani”. „A venit apoi și ciuma, amintită mai înainte, și a răpit aproape jumătate din oamenii care mai rămăseseră”. Dacă în primele două cazuri pe care le-am exemplificat sunt istorici care pun sub semnul îndoielii faptul că molima care s-a abătut asupra Atenei sau Bizanțului ar fi fost ciuma, în perioada Evului Mediu nici un istoric nu contestă răspândirea molimei pe continentul european, care a bântuit din prima jumătate a secolului al XIV-lea până în prima parte a secolului al XIX-lea. „Marele flagel al ciumei și-a făcut apariția în Occident în octombrie 1347, când 12 galere genoveze venind din Crimeea au ancorat în portul Messinei; din acest oraș, boala s-a răspândit rapid la Catania, Napoli, Roma, Siena și Florența. Chiar în primăvara anului următor, în Toscana, formelor pneumonice li s-au adăugat cele bubonice și hemoragice”.

Despre ciuma bubonică

Despre forma de manifestare a ciumei bubonice, măsurile luate și opțiunile oamenilor din Florența și Toscana putem să ne edificăm din descrierea unui martor ocular, scriitorul Giovanni Boccaccio, în capodopera sa, Decameronul. „Uluitoare lucruri mi-e dat să povestesc, lucruri care, dacă n-ar fi fost văzute de ochii mei și al altor mulți, nu m-aș încumeta nici barem să le cred, necum să le și scriu, chiar dacă le-aș fi auzit din gura unui om vrednic de toată încrederea”. În continuare redăm forma de manifestare a bolii așa cum a văzut-o scriitorul în primăvara anului 1348. Ciuma „la noi nu se arată ca în răsărit, pe unde, dacă îi ieșea cuiva sânge pe nas, puteai să juri că-i semn de moarte sigură; ci la începutul bolii, atât bărbaților cât și femeilor le ieșeau pe la subțiori ori pe la stânghii (vintre, pântece, burtă, abdomen n.n.) niște umflături, din care unele erau cam cât ar fi un măr, altele cât ar fi un ou, care mai mari, care mai mici, și umflăturilor acestora norodul le zicea buboaie. Iar de la subțiori și stânghii în foarte scurtă vreme buboiul aducător de moarte prinse a se împrăștia, ivindu-se peste tot trupul; după aceea, șartul bolii se preschimba și multora le apărură pete negre sau vineții pe brațe, pe coapse și pe alte părți, unora mari și rare, altora dese și mărunte. Și, după, cum buboiul fusese la început, și încă mai era, semn neîndoios de moarte, la fel erau și petele, dacă ți se arătau pe trup.(de aici și termenul de „ciumă bubonică” sau „moartea neagră”, după culoarea buboaielor sau petelor de pe corpul bolnavilor, n. n.) Întru tămăduirea lor nici sfaturile doctorilor și nici puterea vreunui leac nu ajutau și nu păreau să fie bune la ceva. Dimpotrivă, ori fiindcă firea bolii nu suferea, ori fiindcă, în neștiința lor, acei care tămăduiau (și al căror număr, în afară de cei care aveau carte, sporise foarte mult și cu femei și cu bărbați care habar nu aveau de știința cea doftoricească) nu izbutiseră să afle din ce purcede boala și ca atare nu știau să-i deie leacul cuvenit, nu numai că erau puțini care se vindecau, ci dimpotrivă aproape toți mureau până în a treia zi de la ivirea semnelor de care pomeneam mai sus, care mai curând, care mai târziu și cei mai mulți fără fierbințeli sau alte neajunsuri. Ceea ce învârtoșa puterea acestei molimei era că boala se întindea de la bolnavi la sănătoși, întocmai cum se întinde focul când întâlnește în calea lui ceva uscat, ori unsuros. Răul purcese mai avan nu numai fiindcă faptul de a sta de vorbă cu bolnavii ori de a te apropia de ei prilejuia și celor teferi aceeași boală ori moartea obștească, ci și fiindcă era de ajuns să atingi veșmintele sau lucrurile folosite de dânșii, ca prin atare atingere boleșnița să se lățească”. Boala s-a răspândit rapid în Occident, în Franța, Spania și Anglia. „Cel mai neliniștitor era faptul că pe vremea aceea oamenii nu înțelegeau cum se răspândește boala. Medicul de la Avignon al papei, Guy de Chauliac, un om remarcabil cu o cunoaștere a epidemiei mai bună decât orice alt contemporan al său, a declarat că se poate lua boala doar privind bolnavii. Un medic din Paris scria că o persoană bolnavă putea infecta întreaga lume. Două forme de pestă declanșau Moartea Neagră. La vremea aceea, doar de Chauliac a observat că în afară de buboaie, mai exista o serie foarte distinctă de simptome: febră neîncetată și tuse cu expectorație sangvinolentă. Cu toate că nu și-a dat seama, identificase ciuma pulmonară mult mai infecțioasă, din cauza căreia, observa el, se murea în două zile. Tipul bubonic se răspândea prin purecii șobolanilor negri, iar cea pulmonară pe cale aerogenă, de la tusea persoanei bolnave”.

În Franța, ciuma venită din Orient, prin Italia, s-a abătut asupra regiunilor meridionale în cursul anului 1347 și apoi în întreaga țară. „La Paris, din marele spital l`Hotel-Dieu erau duse la cimitir, în fiecare zi, cinci sute de cadavre”. Jumătate din populația regatului a căzut victimă molimei. Atunci a luat sfârșit prosperitatea economică pe care a cunoscut-o epoca ultimilor Capețieni și pe care războiul franco-englez (războiul de 100 de ani, desfășurat între anii 1337-1453 – n.n.) nu a afectat-o decât în regiuni foarte limitate”.

În Anglia, „în august 1348, începuse a se întinde de pe plaja din Dorset spre câmpiile din Devon și Somerset. Mortalitatea, deși exagerată de cronicari sub imperiul emoției, scria istoricul Andre Maurois în a sa Istorie a Angliei, a fost imensă. S-a scris despre sate în care nu mai rămăseseră destui oameni vii pentru a-i înmormânta pe cei morți, în care muribunzii își săpau singuri gropile, în care muncile câmpului erau părăsite, și oile, fără păstori, rătăceau pe șesuri. E probabil că a pierit o treime din populația Europei (Occidentale n.n.), adică aproximativ douăzeci și cinci de milioane de ființe omenești. În Anglia epidemia a ținut deosebit de mult. Staționară în 1349, a reînceput în anul următor și a redus populația regatului de la patru milioane la circa două milioane și jumătate”.

Și-n continuare istoricul trage o concluzie absolut surprinzătoare, dar foarte adevărată. „Urmările economice ale unei depopulări atât de rapide trebuie să fi fost foarte adânci. La sate țăranii supraviețuitori s-au trezit deodată mai bogați, deoarece ogoarele comunale erau împărțite la un număr mai mic de participanți. Mâna de lucru fiind redusă, zilierii deveniră pretențioși și refractari. Seniorii, nemaigăsind muncitori care să lucreze pe domeniile lor, căutară să arendeze pământul… Unii își vândură la prețuri modice pământurile, ai căror proprietari deveniră țăranii. Mulți renunțară la agricultură pentru a se ocupa de creșterea oilor. Schimbarea aceasta, în aparență măruntă, constituie totuși cauza primordială și îndepărtată a nașterii Imperiului britanic. Căci dezvoltarea comerțului cu lână, nevoia de debușeuri pentru acest comerț, necesitatea de a-și păstra stăpânirea asupra mărilor aveau să aducă după sine lenta transformare a unei politici insulare într-o politică navală și imperială”.

 În anul 1349, molima s-a întins în Flandra, porturile hanseatice și țările scandinave. Populația Islandei a pierit aproape în întregime. Doi ani mai târziu, pesta bubonică a trecut Oderul, în Polonia și în stepele Rusiei. În 1351 se părea că ciuma a dispărut în Europa Apuseană, însă în secolele XIV-XIX în întregul continent, ciuma avea să devină un coșmar care se va repeta periodic, aproximativ la 10-12 ani, izbucnind acolo unde concentrarea unor mase mari de oameni și lipsa de higienă erau manifeste, precum marile orașe sau concentrările de trupe armate. În Europa Occidentală ultimele mari epidemii de ciumă s-au manifestat la Londra, în 1665, și Marsillia la 1720. Orașul Londra, în care „mișunau cinci până la șase sute de mii de locuitori pe străzile înguste și murdare, a fost pustiită, într-o lună de iunie (1665 n.n.) puțin mai călduroasă, de o epidemie de ciumă tot atât de îngrozitoare ca ciuma neagră. Șaptezeci de mii de cadavre trebuiră să fie aruncate în groapa comună”. Orașul a fost „salvat” de un incendiu devastator izbucnit în 1666, care duce la dispariția șobolanilor. Potrivit părerii unor locuitori din estul Angliei „ferestrele unor case vechi din East Anglia sunt și acum zidite acolo unde avuseseră vedere către Londra”. La Marsilia, unde se consideră că au fost aproximativ 100.000 de victime, pentru a izola orașul de celelalte așezări umane din restul regiunii Provence, s-a construit un zid, pe care l-au denumit sugestiv Mur de la Peste, sau „Zidul Ciumei”.

În întreaga Europă, în numai 5-6 ani, Marea Ciumă Neagră, de la mijlocul secolului al XIV-lea, a făcut ca „a treia parte a lumii să piară”, după cum scria un cronicar al timpului: „molima făcuse 43.000.000 de victime, dintre care 26.000.000 numai în Occident”. Reducerea atât de drastică a numărului de oameni și de guri, în Italia și Franța, n-a reușit să amelioreze cât de cât, cel puțin la început, situația alimentară a populației, întrucât a fost însoțită de părăsirea unor întregi suprafețe cultivate. „Moartea Neagră a răsturnat literalmente peisajul agrar și așezările umane pe mari zone ale Europei, iar în multe părți ale ei culturile au început să se retragă în fața pădurilor și mlaștinilor. Timp de decenii oamenii secolului al XIV-lea au continuat să trăiască în cercul vicios al foametei și epidemiilor, iar ciuma se întorcea periodic să viziteze când o regiune, când alta…”. „Astfel în Franța sunt numărate 24 de apariții principale între 1347-1536 și altele 12 izbucniri, în intervalul 1536-1670. Sunt și epidemii care cuprind întreaga Europă: 1576-1585, 1628-1631”. În nici o altă perioadă a istoriei europene, manifestările de instabilitate socială, revoltele orășenilor, jacqueriile și răzmerițele la sate, banditismul nobililor transformați în aventurieri sau al armatelor demobilizate care trăiau din jafuri n-au avut un caracter atât de endemic. Războiul a devenit un fenomen aproape permanent…”. În literatura italiană, și nu numai, la Petrarca și Boccaccio, tema morții, la fel ca și în pictură și iconografie, reprezintă unul din motivele dominante ale creației, de altfel împreună cu tema caducității și deșertăciunii lucrurilor omenești.

În viața societății au apărut și alte fenomene reprobabile – ca cel căruia i-au căzut victime mai întâi evreii, acuzați că otrăviseră fântânile și râurile, răspândind astfel molima… Pentru a opri masacrarea acestora, Papa Clement al VI-lea (1342-1352) a emis două bule papale prin care îi declara nevinovați pe evrei. Deși împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Carol al IV-lea de Luxemburg (1347-1378), împărtășea opinia Papei, nu a îndrăznit să oprească masacrul evreilor deoarece, nobilimea, atotputernică în Imperiu, „nu dorea să renunțe la o ocazie atât de favorabilă de a scăpa de creditorii lor evrei”. Ciuma neagră nu numai că a inaugurat o perioadă de declin demografic, dar a determinat și o ruptură a elanului creator ce caracterizase secolul al XIII-lea, și a dat naștere unei noi societăți”.

În perioada Marii Ciume au apărut zeci de tratate despre molimă care arătau simptomele, cauzele, evoluția, modul de contagiune, tratamentul și mijloacele posibile de a o preveni, toate fiind însă fanteziste, indicând cu totul alte cauze decât cele reale: pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele omenești, ciuma – ploaie de săgeți aruncată de Dumnezeu, anomalii meteorologice, exalații provocate de cutremure, conjuncții nefavorabile ale planetelor etc. Preventiv, se recomanda rugăciunile, pelerinajele, evitarea locurilor umede, focuri purificatoare la răspântii de drumuri, fumigația cu lemne aromatice, abținerea de la supraeforturi fizice și de la băi calde iar ca mijloace curative se prescriau diferite antidoturi – pulberea de smarald, luarea de sânge, purgative, cauterizarea postulelor, a buboaielor pestei sau aplicarea de unguente sicative puternice, stropirea sau trecerea prin oțet a monedelor, purtarea unor măști în formă de cap de pasăre, având ciocul umplut cu plante aromate și mirodenii pentru a atenua duhoarea și, în mod deosebit, izolarea bolnavilor. Astfel „în 1348, orașele italiene interzic intrarea acestor bolnavi pe teritoriul lor; în 1377, o lege dată de orașul Ragusa prevedea ținerea în izolare timp de 30 de zile a celor veniți din regiuni infectate; în 1383, Marsilia stabilește acest termen de izolare la 40 de zile (quarantaine; de unde termenul „carantină”). Veneția înființează un spital special pentru cei suspecți de pestă – și totodată dă diverse dispoziții de igienă publică (aerisirea caselor infectate, controlul animalelor domestice, spălarea cu sodă și expunerea la soare a lenjeriei, ș.a.)”.(va urma)

Prof. Vasile STANCU, dr. Ioan LĂCĂTUȘU