Reprezentanţii etnicilor maghiari din România nu contenesc a susţine existenţa vidului de populaţie în ţinuturile din Transilvania unde s-au aşezat după ce iniţial cetele hune se aşezaseră în „pusta” de dincolo de Tisa, la sfârşitul mileniului I d.Hr.
Aşezarea de la început în interiorul lanţului carpatic nu era posibilă tocmai din cauza coroanei muntoase (corona montium), Carpaţii formând un zid în jurul unei fortăreţe rotunde. De altfel, simetria formelor de relief ale Transilvaniei a fost remarcată de numeroşi savanţi europeni. Printre aceştia geograful şi scriitorul elveţian Raymond Netzhammer care scria în 1910 că „niciunde nu se poate găsi un teritoriu …cu o imagine plină de varietate dar în acelaşi timp unică”, iar savanul maghiar Cholnoky Jeno afirma în 1915 „între stepa rusă şi „pusta”sau stepa maghiară fortăreaţa carpatică se ridică cu o individualitate independentă, ca o unitate fizico-geografică extraordinară”
Dacă se lasă în alb suprafaţa Transilvaniei pe o hartă a teritoriilor locuite de români, deci a României de astăzi, ca şi cum nu ar fi fost locuită, această hartă ar prezenta imaginea unei roţi căreia îi lipsesc spiţele şi mijlocul, rămânând numai janta. Există oare pe harta globului un popor instalat pe teritoriul său sub forma unui arc lăsând neocupat tocmai mijlocul teritoriului pe care îl ocupă ? Se poate imagina o epidermă fără corpul care a produs-o?
Savantul rus Miliukov scria în anul 1901 că, în timp ce în sec.13-14 partea sudică a Rusiei era practic pustie, în fortăreaţa montană a Carpaţilor, încă din epoca neoliticului populaţia acestei regiuni a reuşit să se stabilizeze, să creeze vestigiile preistorice scoase la zi ulterior.
Numeroase indicii dovedesc că locuitorii de aici atinseseră o civilizaţie demnă de admirat.Ceramica pictată, vase de mari dimensiuni acoperite cu ornamente policrome nu indică de fel o populaţie trăind de pe o zi pe alta şi mutându-se de ici colo. Casele, uneltele etc. demonstrează o stabilitate bazată pe munca câmpului, pe vânătoare, pescuit, şi industrie gospodărească. Având în vedere aceste elemente, care ar fi fost raţiunea care ar fi putut determina populaţia respectivă să –şi părăsească locurile?
Unul din cei mai buni cunoscători ai populaţiilor de români, Eugene Pittard, a ajuns la concluzia că „Nimic nu ne împiedică să afirmăm că locuitorii de aici, care au construit mormintele din epoca pietrei cioplite, nu fuseseră aceeaşi pe care istoricii antici i-au numit mai târziu Daci sau Geţi. Acelaşi savant afirmă că şederea legiunilor romane după cucerirea Daciei nu a produs alterarea fondului primitiv al populaţiei ancestrale.De menţionat că la aceleaşi concluzii a ajuns şi cunoscutul antropolog vienez Prof.Lebzelter.
Un argument important îl oferă caracteristicile hematologice. Examenele serologice au arătat că gena Dacică formează elementul esenţial al rasei Carpatice.Congresul internaţional de antropologie, din 1939, a arătat că populaţia românilor se grupează, din punct de vedere sanguin, în jurul unui nucleu român situat, în mod special, în centrul muntos al Transilvaniei, bogat în elemente europene. Se afirmă, de asemenea, că în conformitate cu indexul biologic al lui Hirschfeld,”…Românii din regiunile de munte au o structură sanguină de un fond european asemănător populaţiilor din Alpi, Italia de Nord.(…) În schimb, caracterul asiatic, de nivel mongoloid, este caracteristic ungurilor, tătarilor şi, în special, ungurilor din regiunea Szegedin.
Argumente preistorice. Ceramica rurală, lucrată de mână, fie în scopuri utilitare,fie ornamentală,existentă din epoca neolitică în Carpaţi, se regăseşte şi în zilele noastre lucrată în mediul rural. Aceasta dovedeşte că o populaţie care modelează astfel vasele nu a putut fi nomadă. Oamenii de ştiinţă etnografi nu au şi nu puteau avea ceramică. Fiind tot timpul pe drum, urmând trupele, nu puteau duce cu ei obiecte atât de fragile precum vasele din lut. În al 2-lea rând, chiar la populaţiile sedentare ceramica determină relaţii stabile cu locurile unde sălăşluiesc, căci nu oriunde se poate găsi lutul necesar pentru lucru. În consecinţă, dacă astăzi există în Carpaţi o zonă a ceramicii rurale lucrată numai de mână, continuatoare a tradiţiei preistorice, aceasta este o dovadă palpabilă a vechimii (continuităţii ) populaţiei respective. Dacă această populaţie ar fi lipsit o perioadă din Carpaţi, (aşa cum încearcă cei ce,de fapt, sunt venetici pe aceste meleaguri, să acrediteze ideia) vagabondând ca nomazii, şi-ar fi pierdut obiceiurile ancestrale. Dacă poporul carpatic ar fi venit în Transilvania numai de câteva secole, şi nu ar fi existat aici de două mii de ani, cum ar fi putut să inventeze exact metoda primitivă de modelare a unui vas când i-ar fi fost mai uşor să imite un olărit mai perfecţionat?
Un alt argument al arhaismului populaţiei locuitoare a lanţului carpatic şi teritoriului din interiorul acestuia îl constituie utilizarea de către ciobanii ce urcau cu oile pe platourile munţilor Căliman, în primele zile ale ajungerii acolo, a aşa numitului „foc viu”, focul produs prin frecarea a două lemne, metoda cea mai veche la care recurgeau fiinţele umane la începuturile civilizaţiei. Această ceremonie, prin care se asigura puritatea flăcării, care era şi un mod de binecuvântare a turmelor şi ciobanilor, este o dovadă elocventă a existenţei unui tip special de transhumanţă, caracteristic şi azi zonei de munte, între baza munţilor şi vârfurile lor, o dovadă a existenţei unei tradiţii ancestrale.Ori, se ştie că nomazii făceau focul cu ierburi şi bălegar.
Se poate trage o concluzie netă: nici invaziile popoarelor nomade din Est, începând cu Sciţii şi toate care le-au urmat, nici a celor din Vest, Celţii etc., nu au putut muta din loc blocul populaţiei carpatice. Barbarii din antichitate şi din Evul Mediu au dispărut. Numai substratul autohton, dacii, pe care s-a grefat apoi colonizarea lui Traian, a rămas nealterat.
Argumente lingvistice. Analiza limbajului din regiunea Carpaţilor dovedeşte într-un mod încă mult mai explicit decât cele prezentate mai sus, că Transilvania reprezintă fundamentul vieţii poporului roman de acum 2000 de ani şi până în prezent.Feu Meyer-Lubke, ilustru reprezentant al filologiei romanice la Universitatea din Viena, a relevat un fapt demn de remarcat şi anume că „dintre toate limbile romanice limba română este cea care prezintă caracteristicile cele mai arhaice….Ea arată caracterisicile cele mai pure dintre toate celelalte limbi…”.
Separată de trunchiul latinităţii şi rămânând ca o insulă izolată în Estul Europei, în mod inevitabil limba Românilor a păstrat în modul cel mai deplin caracteristicile vorbirii populare timp de peste 2000 de ani, confirmând afirmaţia lui Bartoli („Theorie sur la langues de regions peripheriques)”- „cuvintele şi formele unei limbi se conservă cel mai bine în regiunile periferice, izolate….”. Profesorul Ernst Gamillscheg, filolog la Universitatea din Berlin, pe baza unor îndelungi cecetări ajunge „pas cu pas” la celula germinativă (Keimzelle) a românismului în patria primitivă-Românii din Transilvania. El menţionează, de asemenea, că numele munţilor însăşi nu sunt slave, ceea ce nu se poate explica decât prin faptul că „aceste vârfuri muntoase au aparţinut de totdeauna populaţiei române (Stetz im Bereich des romanischen Bevolkerung geblieben sind)”.
Mai trebuie adăugat că numeroase nume de râuri, existente astăzi, derivă din vechile denumiri romane: Someş-vechiul Samos al Daciei traiane; Mureş- Maris; Crişurile-Crisia; Ampoiul- Ampeium, dar şi vechi nume dacice, precum Tur (de unde şi-a luat numele şi actuala Turda) sau nume de localităţi, rămase neschimbate, ca de ex.Abrud.
Dacă populaţia română ar fi dispărut pentru o perioadă de pe teritoriul Transilvaniei, cum pretind, rău intenţionat dar interesat, adversarii continuităţii, nu ar fi un joc extraordinar al hazardului ca cei veniţi din peninsula Balcanică, către anul 1000, să se stabilească într-o regiune unde romanitatea a fost cea mai intensă, Transilvania, deci imigranţi, să aibă mai bine conservate elementele latine decât fraţii lor din jos de Dunăre ?
La fel ca şi caracteristicile craniene şi sanguine, limba unui popor nu poate fi nici schimbată la dorinţa cuiva nici „ascunsă”. Dându-şi seama de importanţa limbii unui popor în păstrarea fiinţei sale, autorităţile maghiare au depus eforturi diabolice pentru a impune limba maghiară întregii populaţii din Transilvania (asemenea eforturi se depun şi azi în unele zone din ţară n.n). Astfel, Dezideriu Banffy, fost prim-ministru al Ungariei, afirma în parlamentul de la Buda-Pesta:
„Politica mea şovină reprezintă o tendinţă puternică şi neobosită către un scop: să ajung, cu orice preţ, să construiesc un Stat maghiar vorbind o singură limbă”. Impotriva acestei concepţii s-au ridicat nu numai reprezentanţi ai românilor. Pastorul sas Stefan Ludwig Roth, din Mediaş, a afirmat în Dieta de la Buda-Pesta (şi a şi tipărit unele adevăruri, dureroase sub raport politic, demografic şi linguistic, în broşura „Der Sprachkampf in Siebenburgen), „…A decreta o limbă a ţării nu este necesar! O asemenea limbă există! Ea nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci limba română. Toţi au această convingere ! Când cineva vorbeşte de o limbă a ţării acesteia, credem că nu se poate concepe alta decât limba română.”
Exasperaţi de adevărurile spuse şi de faptul că, fără teamă dezvăluise lumii întregi făptura politică şi morală a autorităţilor maghiare, acestea i-au intentat un proces, l-au condamnat la moarte şi executat la Cluj în 1849 .
Argumente economice. Când trupele romane au venit în Dacia nu au găsit un popor barbar trăind de pe o zi pe alta, ci o populaţie cu o civilizaţie avansată, o agricultură care îi permitea să exporte vite la Marea Egee, să aprovizioneze pe Filip al II-lea (tatăl lui Alexandru cel Mare) cu turme întregi de animale pentru prăsilă (Carpaţii sunt locuiţi vara de o populaţie relativ numeroasă de ciobani iar în unele zone, ca de ex. în Carpaţii Occidentali, culturile agricole se pot practica până la 1000 metri altitudine), o industrie casnică care făcea ca ţesăturile dacice să fie foarte căutate la Athena, zăcăminte minerale, în principal de aur (care constituie,de fapt, şi azi baza iredentismului maghiar n.n.) care i-au permis lui Traian să suspende complet plata impozitelor în imperiu, bogăţii care au făcut ca imediat după cucerirea de către romani, Dacia să primească numele de „Dacia Felix “.Toate aceste bogăţii au asigurat condiţii de existenţă extreme de propice care ,este de la sine înţeles, au legat foarte mult populaţia de acest pământ, constituind un real motiv al stabilităţii sale în aceste ţinuturi.
Transhumanţa avea ca destinaţie, în principal, câmpiile din Sud şi Est, între munţi şi Dunăre. Se practica însă şi spre vest, în câmpia de dincolo de Tisa, ceea ce explică comform aceluiaşi Ernst Gamillscheg citat mai sus, existenţa unor fracţiuni ale populaţiei româneşti în văile de dincolo de lacul Balaton, fracţiuni care s-au conservat până la venirea triburilor maghiare (secX).Este vorba de acei „pastores romanum”despre care cea mai veche cronică maghiară spune că au fost găsiţi în acele locuri la venirea maghiarilor şi oprirea lor în Câmpia Tisei.
Aşa cum remarcă geograful maghiar M.Cholnoky Jeno „şi aşa precum şi Dacia, Principatul Transilvaniei a avut întotdeauna o istorie aparte “,iar Homan, B. în lucrarea „Magyar penztortenet” (Budapesta-1916) care arată că „Transilvania a avut o altă monedă, alte unităţi de măsură decât Ungaria….chiar şi după anexarea la Austria în Transilvania a circulat marca locală „de Sibiu “ şi nu cea maghiară.”.
Legăturile comerciale mult mai unite cu voievodatele româneşti (peste Tisa erau numai două rute comerciale pe când peste Carpaţi erau 10 ) au fost folosite nu numai de românii transilvăneni ci şi de către secui. În 1902, Mihaly Szoke, un bun cunoscător al locurilor populate de către Secui, recunoştea cu tristeţe că aceştia cunoşteau mai bine Bucureştiul decât Budapesta. „Secuii, spunea el, cred că Ungaria este la fel de muntoasă ca şi Ciucul şi Trei Scaune. Ei nu cunosc Szegedinul decât din auzite, în timp ce copiii lor care se joacă în ţărână ştiu de Bucureşti, Brăila, Sinaia “. Un alt autor, Bozody Gyorgy, scria în 1938: „Secuii sunt mult mai apropiaţi de România decât de Ungaria….Foametea din 1718 şi mai târziu serviciul militar obligatoriu precum şi alte inconveniente de asemenea natură i-au obligat pe Secui să caute refugiu în România, la poalele Carpaţilor …”.
Argumentul religios. Credinţa religioasă este, poate, cel mai important argument în susţinerea dăinuirii milenare a românilor în interiorul lanţului carpatic. Carpaţii nu au apărat numai pe Daci,ei au apărat concepţia acestora despre viaţă, geogafii, etnografii, vechii istorici, ne-au transmis câteva dovezi extrem de grăitoare cu privire la caracterul Dacilor. Strabon, cel mai bun cunoscător al Europei de acum 2000 de ani, vorbind despre Daci a făcut următoarea observaţie :
„Este un lucru de care nimeni nu ar trebui să se îndoiască şi care reiese cu putere din toată istoria Dacilor; aspiraţia religioasă a fost, de când e lumea lume, caracteristica predominantă a fiinţei lor”. Dacii credeau în nemurirea sufletului, ceea ce l-a făcut pe Herodot să-i numească „Geţii nemuritori” (Geţii şi Dacii erau denumiri sinonime, ei vorbind doar dialecte diferite n.n.).Conform doctrinei lui Zamolxe, cel mai vechi zeu al lor, ei situau sufletul deasupra corpului. Ceea ce a condus mai târziu la formula „mens sana in corpore sano”. Dacii afirmau de mult, ceea ce a surprins profound pe Socrate, prin fineţea gândirii: „Numai cel al cărui suflet este sănătos poate avea grijă şi de sănătatea corpului său”. Încrederea în nemurirea sufletului îi făcea pe Daci să nu se teamă de moarte în lupte. Pomponius Mella spunea despre ei „ad mortem paratissimi”…şi „apetitus morti”. Mai mult decât atât, funeraliile nu erau prilej de tristeţe ci de bucurie, fiind acompaniate de cântece vesele. Acest element s-a păstrat şi astăzi în unele localităţi din Transilvania, ca de ex. Clopotiva, încă o dovadă în plus a stabilităţii populaţiei din Carpaţi. De altfel, în combaterea afirmaţiilor privind absenţa Românilor o perioadă din Transilvania, eruditul profesor vienez Patsch consideră aberant a crede că era posibilă dispariţia unui bloc de populaţie care ocupa o suprafaţă de sute de mii de km.patraţi şi arată că, după fiecare război, populaţia retrasă în munţi în timpul luptelor, se reîntorcea în aşezările de baştină (sculptorul Columnei lui Traian a imortalizat revenirea trupelor însoţite de femei şi copii n.n.).
*
* *
Acesta sunt numai câteva din argumentele, foarte pertinente, ale perenităţii populaţiei româneşti în Transilvania. Nu putem încheia decât cu concluziile lui Raoul Şorban la cartea sa „Fantasma Imperiului Ungar şi Casa Europei “ (Ed.Globus, Bucureşti, 1990 ).Vorbind despre cele 112 cărţi revizioniste şi ungariste despre Transilvania şi maghiarii din România, apărute numai în perioada 1988-1989, el spune „…cei ce parcurg lista de cărţi, incompletă, vor face, neîndoielnic, câteva reflecţii privind atît tenacitatea savant organizată, cât şi amploarea acestui adevărat război propagandistic dus pentru relansarea Transilvaniei în circuitul conştiinţelor ungare, dar şi împotriva românilor ca popor şi ca stat….Se furnizează, cu patimă, opiniei publice ungare –şi mondiale- argumente pentru justificarea unor veleităţi particulariste şi imperialist –ofensive asupra unor teritorii locuitedin totdeauna de o mare majoritate românească.
Din păcate, în faţa acestei ofensive, intelectualitatea noastră activă cultural şi politic—ignoră, în general, enorma răspundere faţă de cei ce au mucenicit secole întregi, sacrificându-se cu sutele de mii pentru libertatea oferită de o ţară, care astăzi ne ţine pe toţi laolaltă ca fraţi ai unei singure comunităţi. În schimb, revizionismul ungar, sub privirile întregii lumi, insinuiază….pretexte diferite (istorice, literare, lingvistice, etnografice, sentimentale etc.) ca să demonstreze că populaţia majoritară a Transilvaniei, adică românii s-ar cuveni să fie supusă structurilor politice şi spirituale ale unei Ungarii multinaţionale….Industria maghiară a scrisului părtinitor şi a retoricii revizioniste este alimentată anual, după aprecierea unui cunoscător american al problemei, cu un milliard de dolari din bugetul statului ungar.
Această vastă campanie neorevizionistă surprinde poporul şi statul român dezarmat datorită dezinformării şi inactivităţii ştiinţifice şi propagandistice adecvate de peste patru decenii…”,
(inactivitate care continuă şi azi, la peste două decenii după apariţia cărţii lui R.Şorban.n.n.)
*Prelucrare după: S.Mehedinţi-„Qu’est-ce que La Transyilvanie?”Imprimeria Naţională, Bucureşti 1940.
Ilie Mușat
