La 1/13 iulie 1866 a fost promulgată de către domnitorul Carol I (1866-1881; rege al României între 1881-1914) noua Constituţie a României, întemeiată pe principii democratice moderne, care a reprezentat unul din actele fundamentale de edificare a României moderne.

La 29 iunie/11 iulie 1866 Adunarea Constituantă adoptase noua Constituţie în unanimitate, iar la 30 iunie/12 iulie 1866 domnitorul Carol I a depus jurământ pe Constituţia adoptată, se arată în lucrarea „Istoria românilor”, apărută sub egida Academiei Române (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Noua Constituţie era redactată după modelul Constituţiei Belgiei din februarie 1835, considerată atunci a fi cea mai avansată pe plan european. Noua lege fundamentală a României consacra unitatea şi indivizibilitatea statului român, stabilea, pentru prima oară în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite, şi statua drapelul naţional tricolor (albastru, galben şi roşu), după cum indică lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Constituţia proclama o serie de principii esenţiale: principiul suveranităţii naţionale, principiul separaţiei puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească), principiul responsabilităţii ministeriale, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, guvernare reprezentativă.

Constituţia de la 1866 a fost adoptată prin acordul dintre Adunarea legiuitoare şi principele Carol I, iar forma finală, promulgată la 1/13 iulie de către acesta, reprezenta un compromis între forţele politice interne. „Deşi Constituţia ar fi putut avea un caracter cu mult mai înaintat dacă liberalii radicali şi-ar fi putut impune punctul de vedere, ea a reflectat, totuşi, prin rezultanta la care s-a ajuns, succesul partizanilor stabilirii unor noi rânduieli politice, realizându-se un pas mai departe esenţial pe drumul desăvârşirii organizării moderne a societăţii româneşti”, se subliniază în lucrarea „Istoria românilor” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Publicată în „Monitorul Oficial” nr. 142 din 1 iulie 1866, Constituţia era structurată pe 8 titluri şi 133 de articole. Aceasta consacra, ca formă de stat, monarhia constituţională, ereditară în familia principelui Carol, în linie directă masculină, succesorii fiind crescuţi în religia ţării, punctează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). Şeful statului era domnul, ale cărui prerogative erau foarte largi şi care era învestit cu dreptul de veto absolut. Şeful statului exercita puterea legislativă împreună cu Reprezentanţa naţională, iar puterea executivă – împreună cu Consiliul de miniştri.

Titlul I consacra dreptul ţării de a purta numele de România şi reafirma cu vigoare principiul unităţii statului naţional: ‘„Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România” (art. 1). („Istoria românilor”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Titlul al II-lea, „Despre drepturile Românilor”, cuprindea 26 de articole prin care se garantau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti: libertatea individuală, a presei, a învăţământului, a întrunirilor şi a conştiinţei, egalitatea în faţa legii, desfiinţarea privilegiilor, scutirilor şi monopolurilor de clasă, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea corespondenţei, dreptul la azil politic. „Ţăranilor li se garanta posesiunea loturilor pe care le obţinuseră în virtutea legii rurale din 1864, dar şi moşierilor expropriaţi li se garantau despăgubirile” („Istoria românilor”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Titlul al III-lea reglementa organizarea statului, având la bază principiul separării puterilor în stat – legislativă (domnitorul şi Reprezentanţa naţională), executivă (domnitorul, care o exercita prin intermediul miniştrilor), judecătorească (exercitată „în numele domnului” de către curţi şi tribunale, instanţa cea mai înaltă fiind Curtea de Casaţie). „Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţia de faţă”, se arăta în articolul 31.

Puterea legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa naţională (Senat şi Adunarea Deputaţilor). Nicio lege nu poate fi sancţionată de domn decât după ce va fi discutată şi votată liber de majoritatea ambelor adunări, se arăta în articolul 32.

Adunarea Deputaţilor era aleasă pentru patru ani, iar Senatul – pentru opt ani. Printre prerogativele Adunării Deputaţilor se numărau dreptul de autoconducere, dreptul de răspuns la Mesajul tronului, dreptul de legiferare, dreptul de interpelare, votarea bugetului.

Constituţia de la 1866 stabilea votul cenzitar. Pentru alegerea deputaţilor, corpul electoral era împărţit în 4 colegii, după avere şi categorii sociale. Eligibilitatea în Adunarea Deputaţilor era condiţionată de calitatea de român, de deplinătatea drepturilor civile şi politice, de vârstă – minimum 25 de ani. Pentru a putea fi ales senator era necesară vârsta de minimum 40 de ani şi un venit anual de 800 de galbeni.

Articolul 82 consacra principiul eredităţii, conform căruia puteau moşteni tronul numai descendenţii pe linie masculină. Prin articolul 83 se oferea eventualitatea unei succesiuni a domnitorului prin fraţii săi şi descendenţii lor, se menţionează în lucrarea „Istoria românilor” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Principalele prerogative ale domniei erau: numirea şi revocarea miniştrilor, dizolvarea Parlamentului, sancţionarea şi promulgarea legilor, dreptul de amnistie în materie politică, numirea şi confirmarea în toate funcţiile, conducerea armatei, conferirea gradelor militare, dreptul de a bate monedă, de a conferi decoraţii, dreptul de a se adresa camerelor reunite la deschiderea sesiunii parlamentare, dreptul de a declara război, de a încheia tratate şi convenţii. „Dintre îngrădirile prerogativelor care îl privesc pe suveran, Constituţia stipulează că niciun act al său nu are putere legală dacă nu este contrasemnat de ministrul de resort, că nu poate suspenda o judecată sau interveni în administraţia justiţiei, că nu are dreptul să modifice sau să suspende legile ş.a.” („Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). Domnitorul se bucura, totodată, de două privilegii: irevocabilitate şi inviolabilitate. Fiecare act al domnului trebuia contrasemnat de un ministru, miniştrii fiind direct responsabili pentru actele de guvernământ.

Nicio modificare a Constituţiei nu se putea face fără a întruni consimţământul a cel puţin două treimi din membrii celor două Camere. Prin „Dispoziţiunile tranzitorii şi suplimentare”, Constituţia de la 1866 deschidea calea unor noi reforme. Astfel, se reafirma necesitatea unor legi speciale în domeniile descentralizării administrative, responsabilităţii ministeriale, dezvoltării căilor de comunicaţie, exploatării minelor şi pădurilor, organizării armatei, justiţiei militare.

Cu mai multe modificări, aduse în anii 1879, 1884, 1917, Constituţia de la 1866 avea să rămână în vigoare până în 1923. Ea a fost abrogată implicit după promulgarea, la data de 28 martie 1923, a Constituţiei din 1923. AGERPRES

Sursa foto: (c) Biblioteca Digitală Dacoromanica/facebook

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail