Români uitaţi de istoricii şi oamenii politici maghiari de azi din judeţul Covasna
PAGINI REGĂSITE. Prin amabilitatea venerabilului nostru concetăţean, nonagenarul Nicolae Moldovan, am avut posibilitatea unui schimb epistolar cu distinsul profesor bucureştean Stelian Socaciu, originar din Vâlcele. Informaţiile furnizate ne-au fost de un real folos pentru redcatarea volumului „Românii din Covasna şi Harghita”, lucare redactată împreună cu Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, şi care a apărut la Editura Grai Românesc din Miercurea–Ciuc, în anul 2003.
Profesorul Stelian Socaciu s-a născut în 1920, în Vâlcele, jud. Covasna. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu. A funcţionat ca profesor de religie, iar apoi ca funcţionar superior în Ministerul Cultelor. A publicat medalioane ale unor personalităţi proieminente, foşti elevi şagunişti. A colaborat la redcatarea anuarelor Liceului Andrei Şaguna din Braşov, la Gazeta Transilvaniei şi la revista Muguri. Este autorul unui jurnal de memorii şi pagini din istoria localităţii Vâlcele, păstrat de familie în manuscris.
Pentru ineditul informaţiilor referitoare la unele aspecte ale vieţii cotidiene din Sf. Gheorghe, din perioada interbelică, redăm conţinutul unei scrisori primită de la profesorul Stelian Socaciu, în 29 octombrie 2000.
„Stimate Domnule Profesor Ioan Lăcătuşu,
Îmi stăruie în minte şi acum imaginea unor zeci de dosare întinse într-o sală mare… Am fost impresionat de ceea ce am văzut şi vă felicit pentru munca dvs. asiduă, prodigioasă şi îndrăzneaţă pentru consolidarea culturii noastre pe acele meleaguri.Citesc şi recitesc cu mare plăcere sufletească cartea dedicată pr. Aurel Nistor şi celorlalte personalităţi covăsnene.
Despre Nistor şi epoca lui vreau să vă mai relatez unele lucruri. L-am cunoscut fiind copil, el era preot în Araci dar venea de slujea şi la Vâlcele că postul de preot era vacant şi trăgea la noi înainte şi după slujbă în aşteptarea căruţei sau saniei care-l transporta, că nu erau autobuze în 1924-1926. Îi spuneam toate rugăciunile învăţate şi mă lăuda. Apoi peste câţiva ani a ajuns protopop la Sf. Gheorghe iar eu l-am reîntâlnit ca elev la gimnaziul românesc, el fiind şi profesor de religie. Apoi, în decursul anilor l-am revăzut când veneam în concediu la Vâlcele, sau prin Araci.
Ultima oară l-am întâlnit cu vreo doi ani înainte de „marea lui trecere”. Am călătorit împreună de la Araci la Braşov. La întrebările mele provocatoare mi-a spus multe lucruri interesante din viaţa dânsului. Un fapt trebuie relatat: fiind dus în lagăr la Sopron în vestul Ungariei între 1916-1918, a cerut comandantului să i se dea orice muncă, neputând suporta inactivitatea din lagăr. La început nu i s-a aprobat dar la un moment dat a fost chemat şi a fost trimis într-un sat apropiat la şcoală întrucât învăţătorii (toţi) au fost mobilizaţi şi astfel a făcut pe învăţătorul într-o şcoală maghiaro-germană el, un „popă valah” inamic… nu că e interesant!
Mi-a spus că toată viaţa a îmbinat munca fizică cu cea intelectuală, că a urmat metoda dr. Kneipp, umblând desculţ pe iarbă, cosind în grădina lui din Araci. Era un bărbat înalt cca. 180 cm. Puţin adus de spate, mai mult slab, cu barba neagră ca pana corbului şi când mergea alert în Sf. Gheorghe era atât de impunător că toată lumea îl saluta respectuos.Vreau să mărturisesc că am întâlnit mulţi preoţi în viaţa mea (am 80 de ani) dar ca preotul Aurel Nistor… mai rar!
În altă ordine de idei, eu am locuit 10 ani în Sf. Gheorghe, 1930-1940. Vreau să vă spun că era o atmosferă liniştită, nu se auzea de furturi, violuri sau crime. Nu erau nici „probleme” interetnice. Lumea îşi vedea de treabă şi avea timp şi să facă „Corzo” pe promenadă, în parc; muzica militară cânta de trei ori pe săptămână. Erau foarte mulţi militari (ofiţeri) pentru că la Sf. Gheorghe exista o mare unitate militară: Centru de Instrucţie al Infanteriei. Veneau sute de ofiţeri la cursurile de perfecţionare care locuiau cu chirie la localnici aducându-le un bun venit şi de aceea erau aşteptaţi de populaţia majoritară maghiară.
Erau apoi mulţi funcţionari, elevi astfel că era o atmosferă mai mult românească mai ales în centrul oraşului. Comunicatele primăriei erau bilingve. Maghiarii aveau un singur ziar „Népujág” – Ziarul poporului (adevărul este că în perioada interbelică au apărut şi alte publicaţii în limba maghiară, de exemplu „Szekely Usag”, „Szekeley Nep” ş.a. – n.n.), dar la chioşcuri abundau ziarele centrale „Universul”, „Dimineaţa”, „Curentul” etc. Oraşul era curat, funcţiona un singur cinematograf care însă aducea cele mai bune filme. Vara, Oltul era un ştrand general, malurile lui erau asaltate de tineri…
Existau două librării „Cartea Românească” (proprietar Nistorescu) şi „Klein şi Hendrich” la parterul liceului Miko. Gimnaziul românesc pe care l-am absolvit (4 clase) în 1935, avea în frunte pe vajnicul director Prof. Petre Marcu, un macedo-român, plin de energie şi bun profesor de limba franceză. Într-una din fotografii cu ocazia sfinţirii drapelului cercetaşilor din gimnaziu se văd doi preoţi (cu spatele) cel mai înalt din dreapta este Aurel Nistor, celălat pr. Gh. Grovu iar în faţă cel cu papillon (a la Raţiu) este Petre Marcu. Existau vreo trei restaurante unde se cântau arii din operete (Kalman), muzică uşoară românească şi ceardaşuri ungureşti, depindea de cererea clienţilor.
Biserica ortodoxă din deal era arhiplină mereu la sărbători şi dumineca; era prea mică. O companie de soldaţi lua parte regulat la serviciul divin. Medicul regimentului (dr. C. Berbescu) avea şi cabinet particular şi având renume de medic foarte bun, era căutat şi de maghiari.
Preotul Aurel Nistor a avut patru copii, trei băieţi şi o fată (Măriuca). Fata era de o rară frumuseţe la fel şi soţul ei (ing. Antonescu, directorul Fabricei de tutun) astfel încât când ieşeau pe stradă pur şi simplu lumea întorcea capul după ei şi-mi creştea inima când erau „identificaţi”… „e fata popii românesc”.
Teatru propriu zis nu exista dar manifestări culturale aveau loc în cadrul „Astrei” cu concursul gimnaziilor de fete şi băieţi în sala cinematografului mai ales cu ocazia sărbătorilor naţionale 24 ianuarie, 10 mai, Ziua eroilor, 8 iunie, 1 decembrie.
În ziua de Bobotează se făcea slujba sfinţirii apei în faţa parcului pe o tribună special amenajată şi centrul oraşului era plin de lume, cam vis á vis de liceul Miko. O, tempora…!
Vă mai spun că toţi primarii oraşului şi prefecţii în acea epocă au fost români. Primari: Victor Maiorescu, dr. I. Popa, dr. V. Stanciu, Edgar Penciulescu, Izidor Răuceanu ş.a. (dar şi Gavril Kovasznai, Gyarfas Albert – n.n.) Prefecţi Vincenţiu Răuceanu, dr. N. Crăciun, dr. Valeriu Bidu etc. Pe dr. Miron Creţu l-am cunoscut personal că am meditat pe fiul lui, dr. Ion Creţu, decedat (1961?). A fost medic şef al judeţului şi senator. Pe măsură ce voi mai avea informaţii demne de semnalat vi le voi comunica. Scrieţi-mi adresa la care să vă scriu. Vă urez succes în continuare, sănătate şi la bună vedere,
Stelian Socaciu”.
Valoarea documentară a acestor rânduri este cu atât mai mare, cu cât, în ultimii ani există o tendinţă a istoricilor şi oamenilor politici locali, de etnie maghiară, de a eluda această perioadă din cuprinsul lucrărilor de istorie locală, aşa cum s-a procedat, printre altele, în cărţile editate recent de Primăria Sf. Gheorghe pentru a marca 550 de ani de atestare ca oraş, ca să nu mai menţionăm refuzul incalificabil al consilierilor locali de a acorda numele protopopului Aurel Nistor, unei străzi din Sf. Gheorghe. Fără comentarii.
Dr. Ioan LĂCĂTUŞU
