La Casa cu Arcade din municipiul Sfântu Gheorghe este deschisă, în aceste zile, o expoziţie cu totul aparte, dedicată şi ea ca atâtea altele celor 550 de ani de atestare a urbei. În suita numeroaselor manifestări cultural-artistice ce se succed cu o frecvenţă remarcabilă, pentru care organizatorii merită felicitări, am ţinut să scriem prezenta evocare spre a omagia talentul a doi fotoreporteri remarcabili, reuniţi generic sub iniţiala „B”: Bartha Árpád şi Bortnyik György. Sunt doi „pozari” (cum li se spunea în jargonul zagetăresc pe vremuri fotoreporterilor, în mod amical, deloc peiroativ), doi legendari artişti fotografi ai acestor meleaguri, cronicari fideli ai clipei, de care ne leagă amintiri dragi.
Nonconformistul Arpi, veselul Gyüri
Cu primul, pitorescul şi şugubăţul Arpi Bartha (un tip relativ mic de statură, cu ochi ageri şi o mustaţă „pe oală”) am lucrat încă de la înfiinţarea ziarului „Cuvântul Nou”. Venise şi el să pună umărul la făurirea unui jurnal în proaspăt-înfiinţatul judeţ Covasna. Alături de o ceată de tineri şi frumoşi-nebuni, ca noi, ceilalţi. El era ceva mai în etate, fiindu-ne un soi de „bácsi”. Dusese până atunci o existenţă boemă, ca orice artist ce se respectă, fără rigorile disciplinei redacţionale. Din nefericire, a plecat prea repede să fotografieze… îngerii, prăpădindu-se în miezul lui „Cuptor” al anului 1981. Cu Gyüri Bortnyik (stabilit în Germania din 1984) am fost colegi de sediu, am făcut teren împreună, am participat la şedinţe de propagandă şi ne-am distrat la agape gazetăreşti comune. Mereu vesel, pus pe glume, ştia o mulţime de snoave.
O, tempora…
Din noianul zecilor de imagini pe care le realizau zilnic şi le developau în laboratorul comun de la etajul trei al imobilului de pe strada Presei nr. 8 şi care în timp au ajuns la sute, poate chiar mii de fotografii, au mai rămas, vai, atât de puţine. O, tempora… Soarta unui număr de ziar e crudă. Trăieşte doar o zi, aidoma unei efemeride. Doar ilustraţiile foto pot supravieţui o vreme. Parcă văd şi acum teancurile de poze aşezate pretutindeni în laboratorul celor două redacţii-surori. Stăteau pe mese, scaune, în rastelele ce înţesau cele două cămăruţe obscure. Acolo, în întuneric se realiza de fapt magia transpunerii pozei de pe film pe hârtie fotografică. Nu o dată am stat alături de Arpi în mini-laboratorul său pentru a alege instantaneele realizate în documentările noastre de pe coclaurile judeţului, admirând repeziciunea şi profesionalismul cu care aproape că „oficia”.
Amintiri, amintiri
Când mergeam cu maşina redacţiei într-un raid ori la vreo acţiune culturală cine ştie pe unde, fiind câte doi-trei redactori în echipaj, plus fotoreporterul, era un chin să-l ţinem pe Arpi locului pentru a realiza clişeele de care aveam nevoie. Parcă avea argint-viu în trup şi un… ochi în plus! Pe noi ne interesau numai interlocutorii fruntaşi pe care îi intervievam, doream stop-cadre cu uzinele şi fabricile noi, într-un cuvânt secvenţe ale „măreţelor realizări socialiste” ca să le zugrăvim la gazetă. Pe el îl pasiona cu totul altceva. De fapt, căuta prin obiectivul vechiului său aparat o altă realitate: mai frumoasă, mai poetică. Nici nu ne băga în seamă. Noi eram mai tineri ca el, băieţi fără experienţă jurnalistică şi cu atât mai puţin în materie de artă fotografică. „Hai o dată, Arpi”, strigam după el. Nici că se sinchisea. Pleca minute bune să caute unghiuri inedite, cadre picturale, poze de efect. Îmi amintesc că într-o zi de vară, prin anii ’78 veneam cu Gabi-bácsi (şoferul nostru, care s-a prăpădit şi el) de la Balvanyos. Eram doar trei – driverul, pozarul şi subsemnatul – în „Volga” neagră cu numărul mic 1-CV-121 (dat de la Judeţeana de partid să nu ne oprească Miliţia, ce te jucai cu presa?) şi pe serpentinele spre poalele muntelui a trebuit să oprim de vreo zece ori: „Staţi aşa, uite cum se vede soarele prin frunziş”; „Vai, ce copaci frumoşi”; „Priviţi un cal alb pe dealul de colo”… şi tot aşa a ţinut-o. A doua zi m-am dus curios să văd ce a ieşit: erau pe masă stivuite câteva zeci de cadre superbe. Nişte mici capodopere monocrome, la care lucrase până noaptea târziu. Le făcuse doar de amorul artei, întrucât în ziar nu se publica aşa ceva. Trebuiau imortalizaţi doar fruntaşi în producţie, Eroii Muncii Socialiste, inovatorii, exemple de comunişti. Apăreau din când în când şi „foto-kritike” (cum le stâlcea amuzant Arpi) însă nu se dădea în vânt după aşa ceva. Nu reprezentau ARTA. El iubea simbolul, forma pură de expresie optică.
O expoziţie pentru ochii şi suflet
Expoziţia la care ne referim o recomandăm atât cunoscuţilor celor doi, precum şi iubitorilor de frumos cu… ghiocei la tâmplă, ce au trăit vremurile dinaintea Revoluţiei, dar şi tinerilor. A fost organizată de Primărie, în colaborare cu Asociaţia de Artă Fotografică „Gyulai Ferenc”. Poartă un titlu semnificativ, „Imagini”, toate pozele de pe simeze fiind în alb-negru, câte 20 de fiecare artist. Fie că se numesc banal „Viaţa la ţară”, „Tocilar”, „Florăreasă”, „Nenea Lajos”, aparţinând lui Bartha, ori „Răsărit”, „După-amiază în parc”, „La plimbare”, „Târg”, creaţii ale lui Bortnyik, fotografiile-tablou au văzut lumina tiparului la vremea respectivă, azi având aer de… Cronică pictată. Dar nu de la Viena, ci de la Sfântu Gheorghe. Şi din judeţul Covasna. 40 din operele celor doi minunaţi pozari „B” mai pot fi admirate vreme de două săptămâni la Casa cu Arcade din Sfântu Gheorghe, după care vor lua din nou drumul arhivei. Poate pentru totdeauna.
În final, să le aducem peste timp un prinos de recunoştinţă autorilor şi să-i felicităm pe realizatorii acestui lăudabil act de cultură. Mergeţi şi vă desfătaţi ochii şi sufletul, dragi prieteni.
Horia C. Deliu
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail