Oraşul parcă a întinerit şi s-a primenit în aşteptarea zilei mari. Gheorghe Zamfir la Sfântu Gheorghe… Ştiam că este un român cum puţini mai sunt, un artist desăvârşit, cântând la nai, scriind versuri şi proză şi, nu în ultimul rând, pictând.
Supranumit şi Regele Naiului, este cel care a reinventat naiul, cu ajutorul căruia a reuşit să primească aplauze în întreaga lume. A intrat în lumea cinematografiei compunând coloana sonoră pentru filme ca: Once upon a time in America, Karate Kid sau Kill Bill. Piesa compusă şi interpretată de maestrul Gheorghe Zamfir pentru filmul Kill Bill, Einsamer Hirte, a făcut înconjurul lumii reconfirmând încă o dată – dacă mai era nevoie – talentul naistului român. Gheorghe Zamfir este câştigătorul a 120 de discuri de aur şi platină, având peste 120 de milioane de albume vândute. Este singurul artist european care a câştigat două discuri de aur în SUA şi singurul artist român care a câştigat un disc de aur în Ungaria. În decursul unei cariere muzicale care depaşeşte 50 de ani, Gheorghe Zamfir a creat peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental şi simfonic. Repertoriul său cuprinde compozitori de la perioada barocă şi clasică, precum Wolfgang Amadeus Mozart, Johann Sebastian Bach, Arcangelo Corelli, Antonio Vivaldi, până la contemporani ca John Lennon, Paul McCartney, Billy Joel sau Elton John.
Am intrat în sala de spectacol ca într-o Catedrală, cu vădită emoţie. Îmi era teamă. Şi, în acelaşi timp, îmi era şi altceva. Nu ştiu ce. Mi-era ca un dor. Şi atunci, a intrat în scenă Gheorghe Zamfir. Cu o naturaleţe şi de un simplism impresionante. La primele note muzicale o fascinaţie nemaiîntâlnită izvorăşte parcă brusc din adâncuri ale fiinţei mele, electrizate în totalitate de marele artist. Şi de tăcerea lui, ce îmi spune însă atâtea. Cântecul lui vine de undeva din adâncuri de suflet şi de pământ. Este o doină pe care nu am mai auzit-o parcă niciodată, deşi îţi dai seama că o ştii dintotdeauna. Cântecul lui era însuşi cântecul pământului românesc. Toată istoria, toată zbaterea milenară a acestui neam, toate lacrimile şi dorurile, toate speranţele, înfrângerile şi biruinţele erau scrise în muzica aceea. Când era geamăt de durere, când frământare de lavă din străfunduri, când ţâşniri năvalnice spre stele, când prăbuşiri de ciocârlie. Melodiile lui erau cutremurătoare, păreau un ţipăt sfâşietor de disperare pentru soarta neamului românesc. Gheorghe Zamfir a venit să ne mângâie cu naiul său, să ne ajute să ne regăsim pe noi înşine, să ne lipim ciob cu ciob ulciorul în care să ne păstrăm apa vieţii şi a speranţei. Simţeam că mă cuprindea un entuziasm de neînţeles şi aveam senzaţia că-mi cresc aripi. Se năştea în mine un sentiment ciudat că pot orice. Sentimente atât de stranii mă cuprindeau, ascultând muzica naiului vrăjit. Sufletu-mi tresare, ca şi cum ar fi bucuros că, după prea multă aşteptare, cineva care trebuia demult să vină, a apărut în sfârşit. Ca şi cum, rătăcit de prea mult timp între un trecut incert şi un prezent dezamăgitor, ar simţi în sfârşit ţâşnind acum din străfundurile lui, speranţa unui viitor. Măreţ. Ca şi cum, obosit de dispreţ, incapabilităţi, negativism, justificări, tăcere şi de lipsa de sens şi de măreţie – ar întrezări acum nădejdea unei meniri pline de forţă. Ca şi cum, o pauză în care dormise s-ar fi terminat brusc, iar de-acum poate, în sfârşit, să Fie.
Mă încearcă toate aceste senzaţii, atât de neobişnuite, venite de dincolo de mine, în acele momente de muzică dumnezeiască. E ceva atât de tulburător în prezenţa lui, umană, dar în acelaşi timp, atât de naturală. E înalt şi drept şi te îndemnă să te îndrepţi, la rândul tău. Pare că toţi munţii străjeri ai ţării mă privesc din el. Pare că poartă toţi brazii şi toate piscurile de neajuns în trupul lui de neîndoit. Cântecul se termină şi dintr-o dată timpul se opreşte. Aplauzele mă trezesc la realitate – a timpului şi a spaţiului bine definite. O stare de bine îmi inundă sufletul. Pe ritm de Doină. Şi de dor nestins. Ţine naiul uşor, ca pe o fiinţă dragă … întinde o mână. Şi nu e doar o simplă mână – pare că poartă în ea tot pământul ţării, toţi moşii şi strămoşii ce se învârt neodihniţi în morminte. Un sentiment de profunzime. De spiritualitate. Un fior de absolut. Naiul lui Gheorghe Zamfir dă veşniciei un sens, suferinţei un rost, chemării o responsabilitate şi credinţei o întruchipare. Pe melodia aceea cutremurătoare apare la un moment dat un bocet, o mărturisire făr’ de cuvinte, de parcă ar fi strigăte aruncate deasupra unui abis, cărora hăurile le răspund de zeci de ori. E un strigăt al ţăranului român, al vocii de veacuri a moşilor şi strămoşilor noştri; e un apel la demnitate, la credinţă şi la cutezanţă. E stigătul curăţeniei, al rugăciunii şi al mântuirii.
Acum, când totul e întâmplător, iar între noi abia dacă mai e firul de aţă al gândului întâmplător, Gheorghe Zamfir a venit ca un liant al acestui neam, ca un balsam al spiritualităţii româneşti. Ambasadori ai valorilor româneşti nu am avut şi nici nu avem prea mulţi; cu toate acestea, parcă ar fi un blestem să nu-i păstrăm alături de noi …
Dana Şerban
