Note de călătorie în China (13). Părăsim Fengdu cu impresii amestecate. Unii compagnioni se arată, cum spuneam în episodul precedent, entuziasmaţi de ce-au văzut, spunând că a fost peste aşteptări. Alţii par mai rezervaţi, ca subsemnatul.
Sigur, câteva obiective nu pot fi ignorate sau minimalizate, doar pedalarea pe aspecte ce ţin de folclorul antic mi s-a părut puţin exagerată. Scopul scuză mijloacele, iar reclama agresivă uite că aduce mii şi mii de vizitatori.
Din nou la drum
…Plecăm din nou la drum, spre alte ţinte. Toţi pasagerii au sosit la bord, niciodată nu s-a pierdut vreunul, semn că serviciul de siguranţă a funcţionat perfect, dar şi educaţia turiştilor nu a lăsat de dorit. Vasul se desprinde uşor de celelalte nave şi plutim încet pe lângă cel mai impresionant monument: Complexul statuar al “Regelui Fantomă”. Opera de artă poate fi admirată din orice punct al zonei, atrăgând toate privirile. Nici nu putea fi altfel, datorită dimensiunilor sale impresionante. De pe navă însă, din mijlocul Fluviului Yagtze, este pusă în valoare în toată spledoarea sa.
Practic, avem de-a face cu o statuie colosală săpată în munte, ce înfăţişează un personaj de basm, care are trupul acoperit cu verdeaţă. I se disting braţele şi mâinile. Cu adevărat spectaculos este capul său uriaş, pătrăţos, de culoare galbenă, cu ochii mijiţi. Reprezintă imaginea unui chinez legendar.
Monumentul se află la înălţimea de 138 de metri deasupra fluviului şi se întinde pe 217 metri lăţime. A intrat cu brio în “The Guinness Book of Records”, fiind cea mai mare sculptură realizată în stâncă. Figura gigantică a acestui “Rege Fantomă” poate fi socotită o emblemă, un soi de “timbru” pe o ilustrată ce înfăţişează vastul teritoriu bântuit de “năluci”.
Incursiune pe Shennong
În altă zi a croazierei pe Yangtze efectuăm o incursiune pe un afluent important. Să nu credeţi că ne-am săturat de dimensiunile gigantice ale Fluviului cel Lung. Dar organizatorii ţin să ne arate şi alt gen de lucruri, ce necesită pătrunderea în spaţii mai înguste, caracteristice unei ape curgătoare secundare.
Coborâm din nou de pe dormitorul nostru plutitor într-un mic port şi luăm ambarcaţiuni de dimensiuni modeste. Altminteri nu putem înainta cât mai mult spre amonte. Cursul de apă pe care îl studiem se numeşte Shennong.
Înainte de a debarca, am primit asigurări de la ghid că va fi o excursie aparte, cu unele ciudăţenii. Perfect. Micul nostru vas spintecă rapid undele mult mai curate ale afluentului. Se vede că vin dinspre munte şi încă nu sunt saturate de mâl. Pe lângă noi trec în sens invers spre Yangtze şalupe de toate mărimile. Unele-s ruginite, lăsând dâre de fum în urmă. Suntem salutaţi cu şuiere prelungi de sirene. Fiecare barcaz geme de pasageri. Unii ţin bagaje voluminoase pe genunchi, alţii se luptă cu felurite orătănii cu aripile legate. Probabil merg la vreun târg. Întâlnim şi câteva bărci pescăreşti, dar nici o navă cu turişti, ca a noastră! Suntem tare mândri. Ne facem cu mâna în semn de salut şi toată lumea e veselă.
Morminte în… stâncă!
Minutele se scurg repede, deşi suntem nerăbdători să dăm cu ochii de minunăţiile promise. Bem o cafea şi un suc pe punte. Observăm că treptat defileele se îngustează. Pe malul stâng apar câteva cascade ale unor pâraie vijelioase.
La un moment toate privirile sunt aţinite spre vârful unui munte din dreapta. E multă vegetaţie şi initial nu observ nimic special. “Look, look”, mă trage de mână un tânăr cu ochi oblici, ce are la gât un binoclu militar puternic. Îndreaptă degetul arătător spre nişte mici văgăuni. Abia se zăresc. Aha, le văd şi eu. Sunt un şir de grote grupate, mari şi mici, ce se iţesc undeva sus de tot. Accesul e aproape imposibil printre stânci. Oare cum au putut fi săpate?
Ni se spune că adăpostesc morminte vechi de sute de ani, sicrie suspendate în stâncă. Ceva similar am mai întâlnit la Fethiye, în Turcia, dar şi la Petra. Pe cele din în Iordania le-am studiat îndeaproape, chiar intrând în vreo două mici peşteri funerare. Nu poţi să le uiţi…
Imagini pitoreşti
Pe ambele maluri apar felurite forme carstice, pârâiaşe, câte o mică pagodă de culoare roşie ascunsă între copaci, podeţe din lemn. Sunt imagini pitoreşti, tipice pentru malurile fluviului.
În cele din urmă vaporaşul face calea întoarsă. A fost, într-adevăr, frumos. După încă o zi foarte interesantă, aşteptăm nerăbdători revenirea pe spaţioasa navă-mamă. Ne refrişăm şi mergem la cină.
Seara urmează din nou activităţi recreative, jocuri de societate, un spectacol folcloric. Fiecare vizionează încântat la televizorul din cameră reportajul incursiunii pe afluentul Shennong, iar noaptea-târziu cădem răpuşi.
De-ale gurii
Şi fiindcă am adus vorba despre masă, aş vrea să fac unele consideraţii despre experienţa culinară avută pe parcursul voiajului asiatic. Spun din capul locului că nu sunt un fan al mâncărurilor asiatice, în general, şi chinezeşti, în mod deosebit. Deşi recunosc că sunt fine, au savoare şi nu… îngraşă.
Ca filosofie de viaţă, ca experienţă culturală, mărturisesc că întotdeauna pe unde m-am preumblat, am optat pentru meniurile autohtone, pentru a-mi lărgi cunoştinţele gastronomice. Dacă n-am putut mânca tot, măcar am… testat, atunci când înfăţişarea şi mirosul unui preparat erau „ciudate”, spre a nu ofensa gazdele. Însă de fiecare dată m-am interesat de numele alimentului, de ingredientele puse şi modul de pregătire. Le-am uitat imediat, fireşte, dar măcar mi-am făcut o idee şi am fost politicos.
Filosofie de viaţă
Trebuie să fii un tip mărginit, ca aflându-te în vreo ţară din Africa, Arabia sau Asia să comanzi la restaurant… şniţel vienez cu cartofi prăjiţi!? Găseşti şi acasă, nu trebuie să te trambalezi până acolo. Personal, întotdeauna mi-a plăcut să testez produsele locale.
Aşa se face că prin peregrinări am îngurgitat supe din cele mai trăznite, tocăniţe şi fripturi din carne de yac, rechin, cămilă, balenă, dar şi de …câine (scuze pentru persoanele sensibile cu stomacul!), împreună cu garnituri ciudate, plus deserturi „misterioase” făcute din te-miri-ce. Am băut şi ceva „cool” la un restaurant exotic: un fel de whisky, adus într-o sticlă înfăşurată într-un şervet alb. Nu ştiam ce este înăuntru. Când chelnerul a lăsat să cadă pe faţa de masă şervetul, am văzut că în lichid era conservat un… şarpe !?! Mi-a venit să vomit, iar ca să-mi treacă greaţa, am băut două păhărele din butelcă. Pe urmă, n-a mai contat. Au fost experienţe extreme, pe care le-aş repeta oricând. Interesant e că n-am făcut niciodată indigestie.
În China, cel puţin, fiecare mic dejun, prânz şi cină conţin numeroase feluri de bucate. Cu multe legume, sosuri, orez – în neştire, iar supa se consumă fierbinte la sfârşit, pentru a stimula digestia. Porţile sunt liliputane, ca să ajungă la fiecare comesean, dar hrănitoare. Aşa se explică faptul că te ridici de la masă cvasi-sătul, deşi ai mâncat cât o „vrabie”. Nu faci burtă şi nici nu-ţi creşte colsterolul.
Totuşi, parcă nu mi-aş schimba regimul alimentar obişnuit. Dar alte consideraţii pe această temă veţi citi în viitorul episod al serialului. (Va urma)
Horia C. Deliu
