Fără îndoială, agresivitatea este o moștenirea a regnului animal care luptă pentru supraviețuire. Animalul, mânat de instinct, își atacă rivalul fie pentru apărare, fie pentru supraviețuire, conform principiului „ucide pentru a trăi”. Omul, însă, crezându-se superior animalului, ar trebui să se deosebească de acesta, nu doar prin înfățișare, ci și prin comportament și modul de a gândi, unii gândesc înainte să acționeze, alții acționează înainte să gândească.
Sensul de bază al cuvântului a agresa este „a ataca, a comite o agresiune” (NDULR), iar sensul secundar (în formă atenuată): „a deranja, a produce disconfort”. Adjectivul agresiv înseamnă: „care atacă neprovocat, care săvârșește o agresiune; provocator”, iar în sens atenuat: „care are inițiativa; care se impune” (NDULR).
Sursa Wikipedia ne dă o definiție mai completă a termenului agresivitate: „o interacțiune socială deschisă de multe ori dăunătoare, interacțiune socială, cu intenția de a provoca daune sau alte neplăceri altui individ. Aceasta poate avea loc fie ca răspuns la altceva sau fără provocare. La om, frustrarea produsă de blocarea unor obiective poate provoca agresivitate. Agresivitatea umană poate fi clasificată în agresivitate directă și indirectă, prima fiind caracterizată printr-un comportament fizic sau verbal destinat să provoace rău cuiva, iar a doua fiind caracterizată printr-un comportament destinat să dăuneze relațiilor sociale ale unui individ sau unui grup.”
Desigur, agresivitatea se poate manifesta la om în diferite forme, însă rezultatul ei are de cele mai multe ori efecte neplăcute. De aceea forma de manifestare depinde de educația, caracterul sau treapta de evoluție morală pe care se situează cel care o manifestă.
Din nefericire, după căderea comunismului ne-am fi așteptat ca gradul de agresivitate să scadă în societatea românească post-decembristă, însă în loc de aceasta, a crescut și s-a diversificat, între indivizi, în familie, în stradă, în școală, între partide etc. ajungând azi și în forul suprem, Parlamentul. Prin fire nevăzute, agresivitatea se îmbină cu bandele de hoți, cu lumea interlopă, cu crima organizată și chiar cu politica, urcând din stradă până la vârfurile Puterii.
Ca argumente aducem doar două din ultimele evenimente care au avut loc zilele trecute. În parcarea unui centru comercial din Timișoara se iscă un conflict. Sunt prezenți câțiva polițiști. Apare un individ robust și dintr-un pumn pune la pământ pe unul dintre polițiști. Ceilalți stau și se uită. Mai sus, în Parlament, un ministru își ținea discursul la microfon. Deodată din sală apare un deputat, se duce la ministru și îl ia de ceafă strigându-i ceva, apoi pleacă, dar nu-și termină drumul, se întoarce și iar se aproprie de ministru apostrofându-l. Nu contează aici neapărat numele celor doi, ci funcția și atitudinea. Când o țară întreagă privește la televizor aceste scene ce crede? Dar copiii și tinerii ce modele de viață să aleagă?! Și ne mai mirăm că în școlile din România s-au înmulțit actele de agresivitate și violență? În „România educată”?!
Într-un grad mai mic sau mai mare astfel de lucruri se întâmplă și în alte țări. Ba mai mult, chiar și interțări, cum în prezent bine vedem cu toții agresivitatea Rusiei față de Ucraina, cele două țări fiind deja pe picior de război, iar pe arie extinsă tensiunea crește la nivel planetar.
Papa Francisc, referindu-se la agresivitate și război, într-un interviu recent, afirma cu amărăciune că: „Războiul este o contradicție a creației. În Biblie, Dumnezeu creează bărbatul și femeia. Dar apoi vine un război între frați, unul rău împotriva unui nevinovat, din invidie, și apoi un război cultural. Imediat vin războaiele. Este un nonsens al creației, războiul înseamnă întotdeauna distrugere. A face o familie, a duce mai departe societatea înseamnă a construi, războiul înseamnă a distruge”, a declarat Papa Francisc la emisiunea „Che Tempo che Fa” pe Rai3, intervievat de Fabio Fazio în studioul său de la Milano. (Stiriprsurse.ro).
Nu știm dacă tot ce se întâmplă intră în Planul divin de distrugere și creare, de haos și organizare, dar știm precis că omul, care deține „liberul arbitru”, poate alege între bine și rău, între „ce se cuvine” și „ce nu se cuvine”, iar cel care nu este capabil să facă acest lucru înseamnă că cu adevărat „are o problemă”, fie la inimă, fie la cap ori la amândouă, indiferent dacă este om al străzi, interlop, parlamentar sau șef de stat. În mod firesc, în/între țările civilizate conflictele ar trebui rezolvate pe calea diplomației și negocierilor, fără a provoca răul ireparabil. Dar se vede treaba că în mulți oameni încă mai domină instinctul primar al animalului de pradă.
Mihai Trifoi
