Cei decedaţi nu trec în nefiinţă, ci sunt vii. „Şi dacă trăim şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8).
Am avut adesea sentimentul de durere când am citit în ziare că cei decedaţi „au trecut în nefiinţă”, în loc să se spună adevărul creştin mărturisit de toţi: „au trecut în veşnicie” sau „au trecut în eternitate”.
Un creştin adevărat, care crede în Dumnezeu, în suflet şi în viaţa veşnică nu trebuie să scrie aşa despre semenul său. Aceasta o poate face numai un necredincios, un ateu, care socoteşte că odată cu moartea trupului totul s-a sfârşit, omul a încetat să mai existe, că totul este numai materie şi mormântul închide viaţa. Vanitas vanitorum… Este o concepţie simplistă despre lume şi viaţă, pesimistă pentru unii, hedonistă pentru epicurei. Ambele cazuri sunt extreme şi departe de adevăr.
*
Creştinul care săvârşeşte o astfel de greşeală dovedeşte că nu ştie adevăruri elementare despre om şi fiinţa sa. Nu ştie de unde vine şi unde se duce, că intră în veşnicia care-l aşteaptă şi din care a ieşit cu voinţa Creatorului. Nu ştie că va fi judecat de Dumnezeu după faptele sale bune sau rele şi va fi răsplătit. Eu scriu nu pentru atei, ci pentru creştinii care, greşind din neştiinţă sau din neatenţie, doresc să se îndrepte.
*
Ce este omul? O fiinţă bipolară, creată de Dumnezeu din trup şi suflet, din materie prin care se înrudeşte cu lumea înconjurătoare, zoologică, şi din spirit, prin care se aseamănă şi se înrufeşte cu lumea nevăzută, metafizică, transcedentală a îngerilor.
Omul este o sinteză fericită a două realităţi cosmice, materie şi spirit, absolut distincte ontologic una de alata, un microcosmos care de deosebeşte de regnul animal şi, prin spirit, este domn şi stăpân al naturii, preotul cosmosului întreg.
*
Trupul a fost făcut din pământ, iar sufletul este de la Dumnezeu care a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi „s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7). Şi a făcut Dumnezeu pe om „după chipul şi asemănarea Noastră (a Sfintei Treimi)” (Fac. 1, 26). „Chipul lui Dumnezeu” în om este sufletul său, pe care Sfânta Scriptură îl accentuează pentru maximă atenţie de două ori în versetul următor, adăugând că acest suflet îl are atât bărbatul cât şi femeia (v. 27). Dăruindu-le suflet înrudit cu fiinţa Sa, Părintele ceresc le-a arătat protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, şi idealul pe care sunt chemaţi să-l realizeze: „asemănarea” cu El (Fac. 1, 26). Acest ideal ni-l revelează, apoi, Mântuitorul Hristos în predica de pe Munte, când zice: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”! (Matei 5, 48).
*
Atât după trup, cât şi după suflet, omul cel dintâi a fost rânduit de Dumnezeu să fie nemuritor: trupul să trăiască în armonie cu sufletul, să asculte şi să colaboreze cu harul divin, să ajungă la „asemănarea” cu El. Așa ar fi trăit în veşnicie în paradis.
Diavolul, însă, uneltind cu viclenie, din mândrie, egoism şi invidie faţă de fericirea lui Adam şi a Evei, prin minciună şi ispită i-a adus la neascultare de Dumnezeu şi la păcat.
*
Odată cu păcatul a intrat în lume moartea. Ea este plata păcatului (Rom. 5, 12; 6, 23), zidul despărţitor dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre viaţă şi neviaţă, dintre sufletul viu şi trupul materie moartă. Sufletul ca „chip” al lui Dumnezeu se întoarce viu la Dumnezeu care l-a creat, de la care şi-a primit fiinţa sau existenţa pământească, ca să-şi primească răsplata eternă, raiul sau iadul. Trupul se întoarce în pământul din care a fost luat (Fac. 3, 19) şi se descompune în elementele din care a fost alcătuit.
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele