Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Ardealul este al românilor, nu pentru că le convine,
ci pentru că este un adevăr istoric
Confruntaţi de-a lungul vremii cu puternica ofensivă a istoricilor şi politicienilor unguri şi maghiari cu privire la destinul Transilvaniei, multă vreme am considerat că omologii lor români ascund sub preş subiectul din lipsă de argumente. Aprofundând subiectul constatăm că lucrurile stau cu totul altfel. Argumente sunt multe şi puternice, dar nepăsarea şi indiferenţa în a le folosi sunt mari. Această atitudine de „no combat” a istoricilor şi politicienilor români a adus prejudicii enorme imaginii exterioare a României, generaţiilor de români cărora, din lipsă de informaţii şi informare corectă, le-a fost inoculată o stare de confuzie pe această temă, infuzându-le chiar un sentiment de vinovăţie, punându-i în situaţia de multe ori de a da câştig de cauză celor care contestă întâietatea noastră pe aceste meleaguri. Pentru a vă da seama cât de veche, de puternică şi de agresivă este propaganda hungaristă în această direcţie, amintesc spusele din toamna trecută ale unui târgumureşean care, aflat în vizită în Canada, deci la peste zece mii km distanţă, a văzut pe faţada câtorva autoturisme, scris în locul numerelor de înmatriculare următorul text „Ardealul, pământ unguresc”. Ceea ce ştim este că ideile repetate continuu şi mai puternic susţinute au o mare forţă de penetrare şi o şansă mult mai mare de a se imprima în mentalul colectiv. Evident în defavoarea celor care tac sau abia deschid gura cum sunt ai noştri oficiali. Nu întâmplător pentru astfel de situaţii confuze romanii au găsit cuvinte potrivite, care sună în felul următor: „Qui tacit,non negat”, adică „Cine tace nu neagă”.
Dacă ar fi să facem o socoteală estimativă asupra amplorii propagandei oficiale şi neoficiale pe această temă din partea ungurilor şi a românilor, raportul ar fi de cel puţin unul la zece mii în favoarea primilor. Ori cu asemenea lipsă de stăruinţă în a-şi susţine cauza atât de nedrept contestată, românii pot muri cu adevărul în braţe. Pentru că, oricât de puternic ar fi el, şi adevărul se cere apărat în faţa minciunii.
Or fi românii poeţi din fire, dar sunt cam leneşi la scris. Dovadă că lucrurile stau astfel este că avem un folclor şi tradiţii puternice, ceea ce nu-i rău, dar prea puţine documente scrise. Sunt bune tradiţiile şi folclorul numai că, tot vorba latinilor: „Verba volant, scripta manent”, adică „Vorbele zboară, scrisul rămâne”, şi, cu atât mai mult, cum spunea un mare învăţat: „Cartea este memoria pe hârtie a umanităţii”.
De această lipsă relativă pe care o avem ca naţiune sunt vinovaţi şi opresorii noştri, care în decursul veacurilor au avut grijă să ne ţină într-un condamnabil obscurantism. Faptele românilor, ale strămoşilor noştri au fost numeroase şi importante. Pe multe din acestea memoria pământului le-a reţinut mai ales prin jertfe, şi dăinuiri, dar scrisul ne-ar fi fost de mare ajutor. Nu întâmplător ilustrul cărturar, reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene, Ioan Budai Deleanu (1760-1820), într-una din scrierile sale, posibil „Ţiganiada”, spunea: „Dacă românii ar fi avut un Homer al lor, şi ei ar fi ajuns la fel de cunoscuţi ca grecii”. Să admitem o oarecare exagerare, dar ar putea ca adevărul să nu fie prea departe. Pentru că un popor de când lumea şi neclintit din glia sa, ar fi avut ce spune lumii asistând la marele „spectacol” al migraţiilor barbare, preţ de aproape un mileniu, cel puţin prin suferinţele pe care le-a îndurat. Pentru că nu putem pretinde unui popor edificii de piatră acolo unde furtunile migraţiilor s-au ţinut lanţ.
În timp ce oficialităţile române au admis ca istoria şi geografia să se înveţe în limba maghiară şi fără nici un control al conţinutului acestora, în vreme ce istoricii români de azi tac într-o complicitate laşă, confraţi de-ai lor, posibil chiar colegi de studii de etnie maghiară, se avântă în scrieri mincinoase, pe tema aflată în discuţie, continuând să maculeze şi să falsifice realităţi care ne dor şi ne interesează, fără însă a avea reacţii adecvate, aşa cum este recenta „Istorie a secuilor”. De altfel intens mediatizată şi combătută, post-factum, dar nu de către cei care ar trebui să o facă cu argumentul ştiinţei.
Tot datorită acestei tăceri vinovate şi slabei implicări suntem în situaţia să aflăm pe căi ocolite multe aspecte lămuritoare pentru cultura şi conştiinţa noastră, chiar de la istoricii unguri, care oricât de părtinitori ar fi nu pot ocoli unele adevăruri. De la ei aflăm, bunăoară, lucruri care ne lămuresc de ce maghiarii sunt aşa cum sunt şi nu altfel. Dramele şi peripeţiile trăite în lungul lor drum, spre Europa cât şi metamorfozele pe care aceştia le-au suferit de la punctul iniţial spre cel final, Panonia, şi-au pus amprenta asupra modului lor de a fi şi de a acţiona, de a se comporta în noua lor ipostază de europeni. Melanjul de înrudiri şi încuscriri genetice cu bulgaro-turcii, veniţi şi ei de pe versanţii munţilor Altai, cu kazarii mongoloizi din stepele Rusiei de azi, cu alţi migratori, recunoaşterea că ungurii sunt un popor de rasă turcească, şi mai mult, a faptului că timp de peste două secole de la venirea „în patrie” ungurii erau consideraţi turci, iar noii lor ţări i se spunea Turkia, explică marea diferenţă comportamentală dintre doi fraţi de acelaşi sânge primar: finlandezi şi unguri. Finlandezii, oameni blânzi şi la locul lor, ungurii, un popor veşnic nemulţumit al cărui nelinişte rămâne ca un foc nestins. Concluzia care se desprinde din aceste preţioase informaţii este că ungurii sunt primii turci care au descins în Europa, cu mult înaintea otomanilor şi au avut ca numitor comun un comportament similar de războinici, ceea ce i-au pus într-o poziţie extrem de avantajoasă în raport cu mulţimea de popoare europene devenite sedentare, peste care s-au abătut ca un uragan. De asemenea, tot în această idee poate fi reevaluată şi bătălia de la Mohacs din anul 1526, pe care obişnuim să o invocăm foarte des, care în noul context poate fi considerată o confruntare fraternă, adică între turci şi turci, iar transformarea expresă a Ungariei în paşalâc turcesc, nu şi a Transilvaniei, nu este chiar întâmplătoare.
Cunoscându-i pe înfricoşătorii turci de altădată, din istorie, şi pe cei actuali, din vizitele, la faţa locului (1980, 1982, 1996), nu putem să nu ne exprimăm admiraţia faţă de evoluţia acestui popor după ce s-a eliberat de povara înspăimântătorului imperiu, de peste o jumătate de mileniu, în urma Tratatului de pace de la Sevres încheiat la 10 august 1920 (Trianonul turcilor), cu Puterile Aliate învingătoare. Civilizat şi pus la punct el bate acum din nou insistent la porţile Europei, dar nu pentru a o supune, ci pentru a-i cere intrarea în marea familie a celor mai civilizaţi. Aceasta în vreme ce ungurii, mereu cu faţa spre trecut, tulbură serios apele în Centrul Europei, visează la imperii de mult apuse, la renaşterea acelor vremuri în care popoarele se subjugau prin forţă. Iată câtă diferenţă între şansa turcilor de a avea, imediat după 1920 un lider precum Kemal Ataturk şi neşansa ungurilor de a-l avea pe Miklos Horthy, multiplicat astăzi în mii şi mii de exemplare.
Suntem siguri că şi ungurii, în marea lor majoritate au obosit în a duce în spate povara propriei istorii pe care liderii politici de azi îi obligă să o ţină în cârcă ca pe o grea piatră de moară sub imperiul unui spectru ameninţător, fabricând mereu teme de spaimă pentru aceştia. Faptul de a fi ultimii veniţi în Europa nu trebuie transformat nici într-o culpă, dar nici într-o dramă, care să-i îndemne pe unguri să fabrice false şi grosolane teorii cum este cea cu privire la destinul unguresc al Ardealului. O uriaşă propagandă este subordonată acestei mincinoase afirmaţii care nu poate duce la nimic bun în relaţiile româno-maghiare. Evident că o asemenea provocare nu poate să nu producă reacţii numai şi pentru simplul fapt că pe această cale se anihilează şi se ignoră viaţa de milenii a românilor pe aceste meleaguri. Încetând să mai umble după himere, ungurii ar putea să-şi orienteze eforturile şi să-şi utilizeze calităţile native, de care nimeni nu se îndoieşte, în direcţii mult mai generoase, luând exemplul nu numai al turcilor cu care, după cum se vede, se înrudesc, dar şi al celorlalţi foşti imperiali: austrieci, nemţi, spanioli, francezi, olandezi, suedezi, chiar ruşi, şi nu în ultimul rând al fraţilor finlandezi care, dintr-o naţiune oprimată au devenit cel mai apreciat şi de succes popor al Europei. (29.05.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
