Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Trianonul, o punte între două lumi
Aşa după cum s-a putut vedea, în ansamblul tratatelor de pace care s-au încheiat în urma Primului Război Mondial, cel de la Trianon constituie doar o parte a unui întreg. El vizează exclusiv relaţiile statelor învingătoare (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia etc.), în total 27 de state, cu Ungaria, ca parte a Imperiului Austro-Ungar. Cu restul învinşilor, tratatele s-au încheiat astfel: la 28 iunie 1919, cu Germania, la Versailles; la 10 septembrie 1919, cu Austria, la Saint Germain en Laye; la 27 noiembrie 1919, cu Bulgaria, la Neuilly; la 10 august 1920, cu Turcia, la Sevres, localităţi din Franţa, situate în jurul Parisului. Dintre toate ţările învinse cu care s-au semnat tratate de pace, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris, din care făceau parte doar Statele Unite, Anglia, Franţa şi Italia, a avut cel mai mult de furcă cu delegaţia Ungariei, care nu vroia sub niciun motiv să se recunoască învinsă şi mai ales să i se aplice principiul naţionalităţilor. Pentru ea însemna destrămarea şi decapitarea propriului imperiu, la care a ţinut atât de mult şi în fruntea căruia vroia să se simtă pe mai departe semeaţă şi confortabilă.
Cu toate că despre Trianon se vorbeşte în cercurile maghiare ca despre o mare nedreptate istorică, în realitate lucrurile stau cu totul invers. Trianonul a făcut oficial dreptate nu numai românilor, slovacilor, sârbilor, ci Europei însăşi, întregii lumi, pentru că el a schimbat percepţia despre realitatea istorică a evoluţiei popoarelor, oferindu-le, prin principiul naţionalităţilor aplicat cu stricteţe, acea gură de oxigen absolut necesară pentru a renaşte, a se dezvolta fiecare liber. Iar faptul că în acest epocal proces istoric au existat şi perdanţi, lucrul este lesne de înţeles. De altfel, Ungaria însăşi a avut de câştigat în urma Păcii de la Paris, pentru că, prin aceasta, ea a devenit, pentru prima dată în istoria sa europeană, un stat de sine stătător, şi nu un conglomerat de naţiuni ţinut sub control prin forţă coercitivă. Iar dacă cineva se simte lezat în acest amplu proces transformator, de vină nu pot fi nici românii, nici slovacii, nici sârbii, ci pur şi simplu mersul şi evoluţia societăţii omeneşti.
Atmosfera în care s-a desfăşurat încheierea păcii cu Ungaria la Palatul Trianon este foarte bine reliefată, pe baza documentelor vremii, în cartea regretatului istoric târgumureşean dr. Ioan Chiorean, întitulată „Geneza şi sfârşitul imperiului austro-ungar”. Contrar opiniilor răspândite, statele succesorale sau beneficiare ale Trianonului – amintim aici România, Cehoslovacia, Iugoslavia – n-au avut acces la masa tratativelor, decât Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi, mai târziu, Japonia. Ele au primit ceea ce li s-au dat, evident în urma unei analize extrem de exigente a realităţilor de la acea dată, principiul naţionalităţilor, al aprecierii părţii ce se cuvine fiecăruia, bazându-se pe trei piloni puternici: al întâietăţii în teritoriu, al majorităţii demografice, şi al unităţii de limbă şi tradiţii, adică al etniei. Toate acestea, riguros demonstrate de grupuri de experţi din cele 17 comisii de lucru, din care statele succesorale nu făceau parte, ele având doar obligaţia de a le oferi materiale şi documente demonstrative. Pentru ca pacea să fie dreaptă, iar relaţiile internaţionale să fie aşezate pe temelii noi, marile puteri învingătoare au utilizat la Conferinţa de Pace zeci de specialişti de renume mondial, din cele mai diverse domenii (istorie, drept, lingvistică, toponimie, geografie, etnografie, economie, sociologie, strategie militară etc.), investiţi cu misiunea de a întreprinde studii profunde ale realităţilor de pe întregul continent, iar în final să formuleze concluzii şi recomandări factorilor de decizie din ţările aflate la masa tratativelor. Şi iată care a fost decizia acestora în cazul Tratatului de la Trianon cu Ungaria. Conferinţa de pace de la Paris a recunoscut noile state independente şi întregirile naţionale înfăptuite prin voinţa popoarelor încă de la sfârşitul anului 1918. Prin evaluarea graniţelor în funcţie de raportul dintre etnie şi teritoriu, Ungaria n-a putut acoperi cu etnia sa mai mult de 93.000 kmp, cât are şi astăzi. În schimb, aceleaşi ţări titulare ale Conferinţei de Pace au consimţit recunoaşterea internaţională a unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România; a Slovaciei şi Ucrainei Subcarpatice cu „Ţările cehe” şi formarea statului Cehoslovac, a Sloveniei, Croaţiei şi părţii de vest a Banatului cu Serbia şi constituirea Regatului sârbo-croato-sloven. În acelaşi timp, Austria a primit de la Ungaria Ţinutul Burghenland, de la graniţa de vest a Ungariei, fără oraşul Sopron.
În acest proces al reaşezării Europei Centrale, au existat nemulţumiri şi din partea celor care au primit teritorii. Reprezentanţii României au reclamat nealipirea părţii de nord a Maramureşului, rămasă la Ucraina. De asemenea, au fost diferende între sârbo-croaţi şi italieni, solicitări ce n-au fost onorate. Mici ajustări s-au făcut totuşi prin convenţii bilaterale. Bunăoară, prin rectificări de graniţă Cehoslovacia a cedat României opt comune cu o suprafaţă de 175 kmp şi o populaţie de 10.800 de locuitori, dintre care 7.093 români, iar România a cedat Cehoslovaciei o suprafaţă de 60 kmp, cu o populaţie de 3.112 de locuitori, dintre care doar 3 erau români. O înţelegere similară a avut România şi cu regatul sârbo-croat, în Banat.
Dintre toate ţările învinse, Ungaria a fost singura care a refuzat verdictul. Bela Kun, în loc să răspundă pozitiv hotărârii Comitetului militar interaliat de la Paris, de a retrage din Transilvania armata pe aliniamentul indicat, a declanşat, în vara lui 1919, o puternică ofensivă în Transilvania şi Slovacia, sortită eşecului pe ambele fronturi. Doar după înfrângerea revoluţiei roşii şi venirea lui Horthy la putere şi stabilizarea vieţii politice din Ungaria, Clemenceau, preşedintele Conferinţei de Pace, lansează, la 1 decembrie 1919, guvernului ungar o adresă, pentru a trimite delegaţi la semnarea Tratatului. Delegaţia ungară a sosit în capitala Franţei la 7 ianuarie 1920, în frunte cu binecunoscutul conte Apponyi Albert, dar nu pentru a semna încheierea păcii, ci pentru a încerca să salveze imperiul sau o parte din acesta. Cu o suită de 7 comisari generali, 6 comisari, 38 de experţi şi 6 consilieri politici aparţinând principalelor partide, contele Appony a făcut o adevărată demonstraţie de forţă în faţa Consiliului Suprem al Păcii, începând cu combaterea autodeterminării, acuzând în acelaşi timp România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de „imperialism”, întrucât, tocmai contrar „principiului naţionalităţilor”, ar fi acaparat „teritoriul milenar al Ungariei”. Preţ de câteva luni de zile, stufoasa delegaţie ungară i-a hărţuit pur şi simplu pe cei din Consiliul Suprem al Păcii de la Paris, arătând că, fără ea, Europa Centrală se va prăbuşi, din cauza incapacităţii noilor ţări de a se guverna, propunând anularea plebiscitelor naţionale din toate cele trei ţări succesorale şi constituirea unei Confederaţii danubiene pe ruinele propriului imperiu, şi multe altele. Instituţia supremă amintită a Aliaţilor a rămas însă fermă, respingând toate cererile delegaţiei maghiare, formulând la adresa acesteia următorul răspuns: „Chiar şi un stat vechi de o mie de ani nu e îndreptăţit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinţei popoarelor”. În consecinţă, la reluarea în discuţie a Tratatului cu Ungaria, la 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a luat în considerare memoriul comun al României, Cehoslovaciei şi Regatului sârbo-croato-sloven, care demonstra netemeinicia argumentelor delegaţiei maghiare, consfinţind prin cea mai înaltă decizie frontierele fixate încă în iunie 1919. Evident, Apponyi şi delegaţia sa au refuzat semnarea Tratatului, a demisionat, şi abia la 17 mai 1920, ministrul de Externe al Ungariei, contele Teleki, printr-o notă expediată preşedintelui Mitterand, înştiinţează Consiliul Suprem că ţara sa va semna totuşi Tratatul în forma elaborată de către acesta, lucru ce s-a şi întâmplat la 4 iunie 1920, în „Marele Trianon” din Versailles. Şi-au pus semnătura pe Tratat, pe de o parte, înaintea celor trei ţări succesorale (România, Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven), Franţa, Anglia, SUA, Japonia şi alte nouă state, iar pe de cealaltă parte Ungaria. Din partea României, documentul a fost semnat de Nicolae Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino. Semnăturile reprezentanţilor maghiari aparţin lui G. de Benard şi A. de Torda. Ele au fost mai mult formale, pentru că ungurii vedeau în tratat doar o situaţie de conjunctură ce va fi schimbată nu peste multă vreme. Refuzul realităţii şi speranţa într-o revanşă şi în revenirea la ceea ce a fost cândva au fost sintetizate în acel celebru slogan „Nem, nem, soha!”, „Nu, nu, niciodată!” născut chiar la semnarea Tratatului de la Trianon, ce dăinuie şi astăzi, şi cu care „adevăratul maghiar” se culcă şi se scoală în fiecare zi. O stare de spirit care se împacă greu cu noul mers al istoriei. (14.05.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
