PAGINI REGĂSITE. Din volumul CONSTANTIN SPOREA – MEMORII (1876 – 1953), ediţie îngrijită şi adnotată de Horst FASSEL şi Dan MĂNUCĂ, Editura Timpul, Iaşi, 2001 redăm paginile referitoare la Sântilia de la Poiana Sărată la sfârţitul secolului al XIX-lea.
„Dintre toate serbările – îşi aminteşte Constantin Sporea – cea mai distractivă pentru mine era serbarea Sântiliei de prin părţile mocăneşti şi în special cea de la Poiana Sărată, din judeţul Trei Scaune. Mergeam aşa ca să sosim acolo în 20 iulie, praznicul profetului Ilie. Atunci coborau ciobanii cu glugile încărcate şi mocanii cu câte 3 perechi de desagi pe cal, plini cu toate produsele stânii. Petrecerea ţinea patru zile, până ce stăvarii coborau şi ajungeau cu preuca de cai la târgul Prejmerului, cai care n-au văzut frâu sau căpăstru în viaţă. Îi mâna stăvarii de-a călarea, cu harapnice lungi de la urmă. Târgul de ţară de la Prejmer era cunoscut şi frecventat de oameni care veneau de la mari depărtări. Acolo îşi vindeau mocanii caii, pe care îi prindeau cu arcanul şi îi călăreau până ce erau albi de spumă. Acolo îşi desfăceau carele cu lână moale ca puful şi subţire ca mătasea. Acolo îşi vindeau burdufii de brânză, care stau îngrămădiţi unul lângă altul şi unul peste altul, ca nişte berbeci fără cap, de acolo îşi cumpărau şei, frâie şi căpăstre pentru cai, sare pentru oi, ştreanguri pentru vaci. Acolo se întâlneau mocanii de la Poiana (Sărată –n.n.) şi Breţcu cu cei de la Covasna şi Săcele, comunicându-şi păsurile la un pahar de vin.
Şcoala confesională Poiana Sărată (1841)
Eu cu prietenul meu C. Dimian, feciorul popii din Breţcu, eram musafirii nelipsiţi de Sântilie ai notarului Pop din Poiană sau ai ginerelui său, părintele Olteanu. Pop era singurul notar român din toată ţara secuiască. Deşi foarte bun român, era temut şi respectat de toată lumea, fiind om cu multă carte, ştia impecabil ungureşte şi cunoştea legile ţării la perfecţie. Şi avea noratul nişte fete pictate de frumoase, culte şi dotate cu multe şi mari talente. Se aşezau două dintre ele la pian şi cântau doine sau sonate româneşti la patru mâni, cu zurgălăi la degete, mort să fii şi înviai.
Cam prin a treia – a patra zi de petrecere, când toată lumea părea obosită de atâta dans şi veselie, se îmbrăcau fetele notarului în costume naţionale, cu zurgălăi la opincuţe, se prideau în frunte la horă sau sârbă, făceau semn la lăutari să iuţească tactul. Atunci începea un freamăt de joc de vâjâia pământul nu alta. Te simţeai parcă întraripat. Toată faţa sclipea în broboade de sudoare. A patra zi, ne despărţeam cu regretul în suflet că trebuie să facem cale întoarsă, îndreptându-ne cu toţii spre târgul Prejmerului. Vai, cum s-au dus timpurile! Ce amintiri pline de duioşie! Vai vouă, timpuri nemiloase, cum zburaţi de repede!”.
Adevărat. Dar tocmai de aceea, cu toate schimbările atât de spectaculoase din societatea românească actuală, avem obligaţia de a asigura cultivarea tradiţiilor strămoşeşti, aşa cum procedeaază, spre cinstea lor românii din Covasna, Zăbala, Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Vâlcele şi alte câteva localităţi din judeţul Covasna.
Dr. Ioan Lăcătuşu
