Interviu cu doamna Carolina Paloșan, învățătoare la Școala Primară „George Coșbuc”, din Zagon

  Și-a dorit să îmbrățișeze profesia de dascăl, încă din copilărie. În acest sens, după absolvirea gimnaziului, a studiat la Liceul Pedagogic din Odorheiu Secuiesc și a revenit apoi, pe meleagurile natale, în Zagon, devenind învățătoare chiar în școala în care fusese elevă. Astăzi, după peste 38 de ani de activitate didactică, și nouă generații asupra cărora și-a pus amprenta, înv. Carolina Paloșan afirmă că, dacă ar fi să ia viața de la capăt, ar alege aceeași profesie.

Vorbește cu drag despre fiii și fiicele satului. Mărturisește că iubește obiceiurile și tradițiile românești și când nu se dedică activităților școlare, se dedică Ansamblului „Brădulețul”, pe care l-a înființat în urmă cu 14 ani și pe care îl coordonează împreună cu doamna preoteasă Livia Hagiu, din Zagon.

Despre momente din viața sa profesională, dar și despre cele trăite în cadrul Ansamblului „Brădulețul”, doamna înv. Carolina Paloșan ne spune mai multe în interviul următor:

 

  • Când și cum ați ales profesia de dascăl?
  • Se întâmpla în urmă cu foarte mult timp. Mi-am dorit să fiu dascăl de când eram micuță. În jocurile nostre de copii, voiam să fiu, mereu, învățătoare și se pare că visul a devenit realitate. Chiar mi-am dorit această profesie mai mult ca orice. Am absolvit cursurile Liceului Pedagogic din Odorheiu Secuiesc, apoi am dat examen, am reușit, iar noi, cei de la acel liceu, am avut repartizate, din partea județului Covasna, zece locuri. Pe timpurile acelea erau doar câteva licee de renume, cu tradiție, care pregăteau tineri pentru această profesie, unul dintre acestea fiind Liceul Pedagogic din Odorhei.
  • Ați avut un model care v-a determinat să alegeți această profesie?
  • Da, învățătoarea mea, Duka Irina, care din păcate, nu mai este în viață, a fost pentru mine un model. Doamna învățătoare era o femeie foarte blândă, foarte liniștită, caldă, o femeie extraordinară. Noi am fost ultima generație pe care dumneaei a pregătit-o. După aceea, a ieșit la pensie, deci era cam de vârsta mea când ne-a luat pe noi, dar nu am simțit niciodată că era în pragul pensiei. Era soția medicului de aici din Zagon și era o femeie deosebită.
  • Care considerați că sunt valorile cele mai importante pe care vi le-a transmis doamna învățătoare?
  • Valorile pe care le-am primit de la părinții mei s-au continuat în școală: cinstea, omenia… părinții mei, și, în general oamenii de la țară, aveau această lege a cuvântului dat; era mai presus de orice garanție- cuvântul dat – și țin chiar și în ziua de astăzi la cuvântul dat. Cinste, omenie, răbdare, dragostea față de copii, toate acestea sunt valori sădite de părinți și de doamna învățătoare.
  • V-ați născut în Zagon?
  • Da, eu sunt înrădăcinată aici, în comună. M-am născut în Zagon, părinții mei s-au născut în Zagon, și la fel și bunicii și străbunicii mei. Când am terminat liceul pedagogic, aveam media și posibilitatea de a ocupa un post. Este o șansă ca în momentul în care te pregătești într-un domeniu, să existe posturi, pentru că poți să înveți foarte bine și să nu ai post. Eu aș fi putut alege un post la Sfântu Gheorghe, dar, cu toate acestea, m-am încăpățânat să vin în satul meu natal.
  • Și v-ați început cariera didactică în aceeași școală în care dumneavoastră ați învățat?
  • Da, am început cariera didactică în aceeași școală în care eu m-am format. De la început am primit repartiția aici și iată, au trecut cam 38 de ani de atunci și continui să fiu în aceeași școală, după atâta timp.
  • Cum a fost să pășiți în școala în care ați învățat, dar de acea dată, având statutul de dascăl?
  • A fost un sentiment foarte ciudat, o bucurie amestecată cu teamă, cu teama necunoscutului. Ajunsesem să stau în cancelarie cu foștii mei învățători, profesori. Eram foarte, foarte activă și entuziasmată, dar, în același timp, m-am izbit de multe greutăți, fiindcă, deși am crescut aici, nu mi-am dat seama cât de greu este să muncești cu copii de diferite categorii sociale și aici chiar că avem, mare parte din copii, care provin din familii foarte necăjite. Mulți nu au siguranța zilei de mâine; mulți au fost prinși de valul acesta cu plecatul în străinătate; avem copii ai căror părinți sunt plecați și atunci, încercăm ca în școală să le redăm acea încredere și speranță, să îi ascultăm ori de câte ori au nevoie, pentru că îi cunoaștem și știm când au ceva pe suflet, și atunci, fie că e pauză, fie că e un moment de respiro, trebuie ca, mai presus de ceea ce privește școala, învățătura, să îi întrebi: „cum te simți?”A fi învățător nu înseamnă doar să transmiți cunoștințe, ci mai presus de toate, să intri în sufletul copilului. Trebuie să vezi, dimineața când vine elevul la școală, dacă el e dispus să învețe sau că are ceva care pe suflet, poate că oricât m-aș strădui eu, îl face să nu reușească să mă urmărească. Am avut și situații în care am stat, am discutat, i-am întrebat ce au pe suflet și mi-au spus. Ceea ce mă bucură foarte mult este că am ajuns să am o relație destul de apropiată cu mulți dintre copii. Chiar mi s-a întâmplat să vină o fetiță să îmi spună: „Doamna învățătoare, aveți puțin timp pentru mine? Deranjez? Am o problemă și nu știu cum să o rezolv!” – și și-a deschis sufletul, a început să plângă, mi-a spus problema ei și i-am spus că există rezolvare, că fiecare am trecut prin asta. Am fost foarte, foarte fericită că acea fetiță a avut încredere să vină să își deschidă sufletul în fața mea. A fi învățător, a fi cadru didactic presupune o muncă foarte complexă și cine a spus că veșnicia s-a născut la sat, a spus foarte bine.
  • Cum este să fiți dascăl la sat?
  • Eu știu cum este să fii dascăl la Zagon și cred că este la fel peste tot, pentru că provocările sunt aceleași. Este frumos; este frumos pentru că Zagon este satul meu natal; este frumos pentru că mi-am dorit cumva să ridic, prin activitatea mea didactică, nivelul copiilor de aici (…). Dacă în primii ani de activitate am avut tristețea cauzată de faptul că majoritatea copiilor nu își continuau studiile, mai departe, la liceu, astăzi ne mândrim că foarte mulți copii fac facultate, academie, și asta înseamnă mult! Întotdeauna pe parcursul carierei mele, am comparat ce am găsit și unde s-a ajuns, unde s-a ajuns nu datorită mie, ci datorită vieții, pentru că lumea evoluează, nu datorită mie. Sunt bucuroasă că am putut să observ transformările din satul meu. Este bine să fii dascăl la sat (…). Avem un colectiv frumos de cadre didactice, aici, în comună. Puține localități se pot mândri ca toate cadrele didactice să fie calificate, să fie statornice, să fie din localitate, să aibă toate gradele didactice. Mai avem câteva tinere care urmează să își ia gradul didactic I, dar dispunem de un personal didactic foarte bine pregătit și, adevărul e, că este și foarte apreciat.
  • Se spunea că la sat, învățătorul- dascălul și preotul sunt printre persoanele cele mai apreciate de localnici. Se păstrează această idee, se păstrează respectul deosebit pentru aceste persoane?
  • Da! În general suntem apreciați și, din ceea ce observ, mai mult oamenii trecuți de vârsta de 40 de ani ne poartă acel respect deosebit. Vreau să spun că, la început, când, vecini, oameni pe care îi cunoșteam, în momentul în care se întâlneau cu mine, se opreau, se înclinau, ridicându-și căciula din cap, eu mă grăbeam întotdeauna să salut prima. Așa învățasem de la părinți și mă simțeam jenată în momentul în care nenea, nea’ Vasile, nea’ Ion, care poate avea vârsta părinților mei, m-a salutat înainte ca eu să îl salut. Se păstrează și astăzi acest respect (…).
  • Care sunt momentele cele mai frumoase din cariera dumneavoastră?
  • Sunt multe momente frumoase. Noi, învățătorii, profesorii, educatorii, avem o meserie grea, o meserie care presupune multă dragoste, multă răbdare și empatie. Trebuie să poți să te pui în pielea fiecăruia și din prisma lui să îl judeci. Este ușor să uniformizăm, dar nu trebuie să facem asta! Suntem diferiți, avem nevoi diferite; uneori, oamenii nu sunt vinovați că au statutul pe care îl au. Deci, meseria de învățător este una grea, dar momente deosebite oferite de aceasta sunt nenumărate. Printre momentele frumoase din activitatea mea se numără acelea în care elevii mei merg în ciclul al doilea, deci în ciclul gimnazial, iar eu aud cuvinte de laudă din partea colegilor – acelea sunt momentele cele mai emoționante. Momente deosebite sunt și acelea în care îi văd pe copii că vin din ciclul al doilea, de la școala din centru, în vizită, la mine, în școala primară, și discutăm despre ce au mai făcut, despre cum mai stau cu învățătura. Am avut momente în care copii care erau foarte, foarte buni, lăsaseă puțin cartea deoparte, în ciclul gimnazial, și când au venit în vizită la mine și mi-au spus, le-am zis: „Vă dau termen o lună, după care ne întâlnim și veniți cu carnetele de note și îmi dovediți că voi sunteți copiii pe care eu i-am apreciat. Eu nu v-am dat note nemeritate, ori, acum, ce-mi dovediți?” – și după o lună, au revenit, cu note bune.

Fiind de aici din comună, am posibilitatea să urmăresc evoluția copiilor: să văd că au fost admiși la un liceu bun, la o facultate bună, că au un loc de muncă bun, că au ajuns bine. Am avut copii în clasă, care au ajuns directori, care au terminat facultatea de farmacie și au ajuns farmaciști…când vezi acest lucru, ca dascăl, este deosebit.

Îmi rămâne în suflet câte ceva din fiecare copil pe care l-am avut în clasă și câteodată chiar mă întreb cât mai poate inima asta să cuprindă. Mă bucur tare mult când văd că elevii mei ajung să aibă copii frumoși, familii întemeiate. Faptul că foștii elevi mă salută cu respect și mă prezintă copiilor lor, îmi aduce mare, mare bucurie, pentru că, până la urmă, cea mai mare răsplată pentru noi, învățătorii, este atunci când copiii recunosc că ai făcut parte din viața lor; că știu ceea ce știu datorită nouă și  datorită muncii lor.

  • Acum ce clasă aveți?
  • Acum predau la clasa a IV-a. Până acum, am dus nouă generații, de la clasa I, până la clasa a IV-a; doi ani am făcut întrerupere de activitate, pentru că am fost plecată (…), iar după ce m-am întors, am preluat clasa a IV-a, deoarece colega mea care a predat la această clasă până anul trecut, a ieșit la pensie. Mă pregătesc să iau ultima generație de copii, de clasa pregătitoare. Nu am avut niciodată clasa pregătitoare, am puține emoții, dar sunt convinsă că va fi foarte frumos (…) și mă voi descurca, sunt sigură!
  • Dacă ar fi să o luați de la început, ați alege aceeași profesie?
  • Da! Am impresia că nu știu să fac altceva; am impresia că asta pot să fac eu foarte bine, deși fac multe alte lucruri. Am venit foarte bine pregătiți de la Liceul Pedagogic de la Odorheiu Secuiesc, însă nu aveam experiența. Îmi place să citesc, îmi place să mă adaptez la tot ce apare nou în învățământ, dar experiența atâtor ani își spune cuvântul. (…).

 

Despre Ansamblul „Brădulețul”…

 

  • Spuneați că, în afara activității de cadru didactic, aveți multe alte activități. Una dintre acestea este să coordonați ansamblul „Brădulețul” din Zagon. Care este povestea acestui ansamblu? Când și cum s-a înființat „Brădulețul”?
  • Așa este. Acest ansamblu are 14 ani. L-am înființat în 2003; în preajma „Zilelor comunei Zagon”. Eu eram pe atunci director de școală, iar primarul, viceprimarul mi-au dat telefon și m-au întrebat cu ce pot contribui eu ca și director de școală, la programul evenimentului. Aveam și activități potrivite cu copiii, dar pentru că de mult timp se desființase echipa de dansuri a comunei (în care a fost chiar și tatăl eu, acum 60 de ani; apoi a mai fost o formație de dansuri populare în care inclusiv domnul viceprimar și foarte mulți alții au activat, iar eu eram atunci la Odorhei, la 16-17 ani, eram membră a ansamblului de atunci și veneam acasă când dădeam spectacole), am zis să reînființăm un ansamblu care să ducă tradițiile mai departe. Ansamblul a pornit fiind format din tineret și din adulți, persoane cu vârsta cuprinsă între 22 și 40 de ani, persoane din Zagon, cu profesii diverse. Am rugat-o pe doamna preoteasă Livia Hagiu să fie lângă mine și să mă ajute să coordonez acest ansamblu. Dumneaei a acceptat, astfel că, împreună coordonăm ansamblul „Brădulețul”. În general ne axăm pe cântecele vechi, pe cele pe care le cântau părinții noștri și pe care ne dorim să le punem în valoare.

 

Ansamblul, deschis pentru a primi noi membri

  • Câți membri are în prezent Ansamblul „Brădulețul”?
  • Astăzi, ansamblul are 12 membri. La început am fost 10-12 perechi, deci 24 de membri, dar pe parcurs, unii s-au retras. Munca în ansamblu este una cu foarte, foarte mult dichis…trebuie să reiei fiecare mișcare, fiecare pas, de câte ori este nevoie. Unii membri au renunțat din cauza locului de muncă; alții pentru că sunt la facultate și nu au mai putut veni. Vrem să îmbogățim acest ansamblu, să atragem noi membri.
  • Cine se poate să devină membru al acestui ansamblu?
  • Muzica trebuie să o simți, deci, se pot înscrie toți cei care au înclinație către aceasta, care au ureche muzicală și simț ritmic. Așteptăm oameni care sunt și serioși (…), care să fie dispuși să participe la repetiții, să se implice. De foarte multe ori, avem membri care vin de la locul de muncă seara, la ora 20.00, se schimbă și vin la repetiții, uneori chiar până la ora 23.00, iar a doua zi se trezesc devreme. Este muncă de sacrificiu și trebuie să iubești dansul și muzica nespus de mult; trebuie să îți placă și să le simți. Înscrierile sunt deschise pentru toți cei interesați.
  • Aveți și costume foarte frumoase. Care este povestea acestora?
  • Aceste costume au fost făcute printr-un proiect de către părintele Nicolae Hagiu, prin Asociația „Pr. Ioan Ciora” și a urmărit exact perpetuarea tradiției. Din moși – strămoși se purtau aceste costume cusute negru pe alb; cu fota și jupa cu aceleași motive; iar la bărbați cu căciulile; cu chimirul – care făcea parte din costumația unui cioban, era folosit nu doar pentru aspect și ca să țină la spate, dar și pe post de portmoneu, de loc pentru documente.
  • Unde poate fi văzut Ansamblul „Brădulețul”?
  • „Brădulețul”, înainte de sărbătorile mari, înainte de intrarea în postul Crăciunului și al Paștelui organizăm un bal, la care invităm tot satul, dăm un spectacol, facem glume, scenete, aceaste baluri având tradiție, în Zagon.

În rest, mergem oriunde suntem invitați. Am fost și la Zilele altor comune, la festivaluri din județ, dar și la Mărișel (Cluj), la o serbare câmpenească. Mergem unde suntem invitați și am ajuns să fim ca o familie. Începutul a fost greu. A durat aproape doi ani până când oameni diferiți, din familii diferite, cu concepții și gândiri diferite, cu cultură diferită (…), să se cunoască, să se accepte și să devină un tot. Astăzi, ne cunoaștem din priviri.

  • Dumneavoastră ați ales denumirea Ansamblului – „Brădulețul”?
  • Da, am ales această denumire, noi, membrii Ansamblului, gândindu-ne că trăim într-o zonă de munte, suntem în Curbura Carpaților, bradul a stat întotdeauna, falnic, cu rădăcinile înfipte în pământ, fiind un copac statornic și semeț care a înfruntat primejdii, iar noi, ca purtători ai tradițiilor și obiceiurilor am ales să purtăm numele „Brădulețul”.
  • În finalul acestui interviu, vă rog să transmiteți un mesaj cititorilor noștri!
  • Tuturor cititorilor le transmit să nu înceteze să cunoască viața, viața celor din această zonă; să se informeze (…), să citească, pentru că, în opinia mea, cititul și infomația trebuie să reprezinte baza evoluției noastre indiferent de vârstă. (…) Doresc viață lungă ziarului „Mesagerul de Covasna”! Vă dorim putere de a ajunge în toate locurile în care e nevoie de dumneavoastră, pentru că prin intermediul dumneavoastră poate afla lumea de peste tot că aici în județul Covasna sunt oameni care iubesc viața, care iubesc cultura! Să dăm mai departe din ce avem noi frumos! Suntem ceea ce lăsăm în urma noastră. Toate cele bune tuturor!

A consemnat Ana Ciorici Costache

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail