„Când bogăția se concentrează într-o singură mână, poporul se împrăștie. Când bogăția se împarte, poporul se adună” (Confucius).
Foto: Silviu Ipătioaei- M.d.C
Au trecut deja aproape 28 de ani de la schimbarea regimului politic în România. Marile speranțe s-au spulberat demult, la fel cum s-au pierdut în cele patru zări oamenii de care aveam nevoie pentru reclădirea viitorului, încât azi ne întrebăm uimiți: „Câți am mai rămas din aproape 23 de milioane?” și de ce-au plecat tații și mamele, lăsându-și copiii acasă sau la bunici, fără părinți? De ce-au plecat în alte țări să-i slujească pe străini, în loc să-și slujească propria patrie? Și ce soartă au acolo unde sunt simțind dezrădăcinarea și dorul de locurile natale? Cine poartă vina acestei triste situații?
Răspunsul vine în mod firesc: clasa politică conducătoare, care n-a fost capabilă să ofere oamenilor un vis, un ideal pentru care să lupte cu credință și dăruire. Cei mai mulți, dintre cei care s-au înghesuit după Revoluție pentru a prinde un loc în sfera puterii, de cum au ajuns acolo sus, au fost cuprinși de visul de mărire și de setea de înavuțire, încât soarta celor mulți și sărăciți a contat mai puțin. În consecință, oamenii dezorientați și rămași ai nimănui după distrugerea marilor întreprinderi au început să plece căutându-și de lucru pe alte meleaguri, în ideea că astfel își vor făuri un viitor mai fericit. Și nu numai că n-au fost opriți, ba chiar au fost și îndemnați să plece. Și așa s-a ajuns ca astăzi 3-4 milioane de cetățeni români să fie împrăștiați pe toate continentele, și exodul continuă. Medici, ingineri, profesori, specialiști în diverse domenii sau simpli muncitori, pentru care statul a cheltuit o mulțime de bani cu școlarizarea, și-au părăsit țara pentru un trai mai bun în altă parte și nu știm câți dintre ei vor mai reveni. Chiar și azi, când există intenția de a mări salariile angajaților în toate sectoarele economiei, sunt destui care din diverse motive, în special politice, se opun. Și se opun mai ales cei care și-au tras salarii lunare imense, în comparație cu oamenii de rând, și s-au îmbuibat cu toate bunătățile lumii, căci ei nu vor ca „amărâții” care-i slujesc să aibă venituri mai mari și să trăiască mai bine, deoarece atunci prea puțini ar mai vrea să muncească și să țină în spinare pătura îmbogățiților prin tot felul de tertipuri sau „afaceri cu statul”. Cum? Afaceri cu Statul? Fugi, domnule, nu există așa ceva! Ba chiar există, și încă cum! Chiar azi la un post de televiziune ne-a fost dat să auzim lucruri năucitoare. Cică „omul zilei”, care de un timp ocupă un spațiu important în emisiunile televizate, adică nimeni altul decât fugarul Sebastian Ghiță, ar fi avut de la începutul carierei sale fulminante până la darea lui în urmărire, 23.000 de contracte cu statul! Să vezi și să nu crezi… Oricine a auzit această știre și-a dat seama că nu este lucru curat la mijloc. Și din păcate, această practică s-a răspândit rapid după Revoluție, și așa au apărut în anii ce-au urmat „milionarii de carton”, „regii asfaltului”, „baronii locali”, „căpușarii”, investitorii dubioși, politicienii corupți și multe asemenea specii care au secătuit bogăția țării, în timp ce „prostimea” trebuia, ca și altădată, să închidă ochii, să închidă gura, și să trudească „cu dăruire” lună de lună pentru câțiva bănuți necesari traiului zilnic. Cei care n-au mai putut răbda „și-au luat lumea în cap” și s-au tot dus… Și azi, da, am rămas atât de puțini, încât prin multe sate părăsite își mai duc zilele doar câțiva bătrâni triști uitându-se în depărtări să vadă doar-doar se va mai întoarce vreun fiu rătăcitor acasă, să-l mai vadă o dată înainte de obștescul sfârșit… Numai marile sărbători religioase, când revin pentru câteva zile fiii plecați, precum păsările călătoare, și așezările patriei se umplu de animație, viața mai înflorește puțin, ca apoi, odată cu plecarea lor, lucrurile să reintre în banalul obișnuit. Însă ceea ce este cu adevărat trist e faptul că mulți dintre cei care au fost nevoiți să plece în lumea largă nu se vor mai întoarce niciodată, în urma lor rămânând doar regretele și dorul sfâșietor.
Și așa, ca într-o transhumanță modernă, dezrădăcinații noștri vin și pleacă, negăsindu-și nicăieri locul potrivit, dar putând mereu în suflet dorul de cei dragi rămași în urmă-le, iar cei rămași, obosiți după zbuciumul zilei, dacă nu sunt pe la vreo cârciumă ori în vreun bar infect înecându-și amarul cu o băutură de proastă calitate, stau și zgâiesc ochii la televizor înjurând de mama focului când văd cum petrec prin cluburile selecte copiii de bani gata, fâțele, ori reprezentanții lumii mondene, milionarii și politicienii, înconjurați de „zâne” și bând șampanie de zeci de mii de euro, căci aceștia consumă într-o noapte cât nu poate plăti un muncitor obișnuit din salariul său de câteva luni. Aceasta-i România contrastelor și „țara tuturor posibilităților” pentru cei care au știut cum „să se învârtă”. Cât despre ceilalți, care n-au avut această calitate, să le fie de bine, să se mulțumească cu privitul…
Oare peste zece ani câți vom mai fi?!
Mihai Trifoi
