Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Războiul renaşterii noastre
Pe 28 iulie 2014 s-au împlinit 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial. Spre deosebire de cel din anii 1939-1945, considerat o adevărată catastrofă umană, Primul are cu totul alte conotaţii, avându-se în vedere că în urma lui s-au dărâmat imperii şi au renăscut zeci de naţiuni, Europa însăşi devenind un continent primenit şi înnoit. Amintim cititorilor că declanşarea lui a avut la bază atentatul de la Sarajevo, petrecut cu exact o lună înainte, pe 28 iunie 1914, unde şi-au pierdut viaţa prinţul moştenitor, Franz Ferdinand, şi soţia Sofia, cel care urma să ajungă pe tronul de împărat al imperiului austro-ungar. Despre cel ucis contemporanii spuneau că avea o minte luminată, cu deschidere spre modernizarea imperiului, până la transformarea lui într-o federaţie şi că avea o simpatie deosebită faţă de români. Principele moştenitor, spun documentele, s-a gândit să acorde egalitate tuturor naţionalităţilor, diminuând astfel supremaţia naţiunii austriece în Cisleithania şi a celei maghiare în Transleithania. Potrivit unor afirmaţii făcute de el, acesta şi-a propus înlocuirea dualismului austro-ungar de la 1867, considerat drept o catastrofă, cu sistemul federalist, puncte de vedere riscante la acea vreme şi care nu ştim dacă n-au stat chiar ele la baza asasinatului, chiar dacă el a fost făcut cu mână sârbească.
De astfel, de idei atât de generoase a fost „bântuit” în urmă cu aproape un secol şi jumătate şi regentul, şi apoi împăratul Iosif al II-lea, (1765-1890), succesorul Mariei Tereza la tronul Vienei, idei exprimate, tot înainte de a deveni împărat, în urma periplului său de trei luni prin Transilvania, la 1773, dar şi în alte părţi ale imperiului, şi el mare simpatizant al românilor ardeleni. În cele din urmă n-a putut face nimic, intenţiile lui de emancipare mai ales a românilor, lovindu-se ca de un zid de împotrivirea nobililor unguri şi a patricienilor saşi.
Revenind la război, el a început ca o măsură de represalii la adresa sârbilor, făcuţi vinovaţi de atentat, sens în care Serbia a şi fost desfiinţată Lucrurile s-au încurcat într-atât, încât nici după o lună, pe la jumătatea lui august 1914, Europa s-a divizat în două coaliţii: Antanta (Anglia, Franţa, Rusia şi ulterior Italia şi România) şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, susţinute îndeaproape de Turcia şi Bulgaria), şi care şi-au declarat război una alteia.
Deşi războiul de care vorbim, ca toate celelalte, a fost o confruntare între două tabere cu interese diametral opuse, el a avut un mesaj cu totul special şi anume acela de renaştere a Europei într-o cu totul altă formulă. În spatele lui se aflau acumulări ce au răzbit în timp, de la Revoluţia franceză (1789), dar şi de la cea de la 1848 şi mai devreme, care cereau un nou tip de relaţii între state, schimbarea la faţă şi din temelii a bătrânului continent, prin sfărâmarea tiraniei imperiilor şi renaşterea naţiunilor.
Idei într-adevăr frumoase şi generoase, numai că bătăliile se câştigă pe câmpul de luptă, iar la acest capitol puterile reformatoare, adică cele din grupul Antantei, stăteau prost în primii doi ani de război. Germania şi Austro-Ungaria erau în ofensivă pe toate fronturile, atât în zona Galiţiei (Polonia de azi), pe frontul rusesc, cât şi în Balcani, astfel încât ideile de care vorbeam riscau să fie spulberate. La mijlocul lunii august 1916, Puterile Centrale aveau sub control 431.000 kmp din teritoriile Antantei, în vreme ce aceasta din urmă reuşise să pună stăpânire pe doar 22.000 kmp de la adversar, în zona Galiţiei şi Bucovinei. Glorioasa situaţie de pe front l-a extaziat pe premierul ungar Tisza Istvan, care întrezărea deja marele rol civilizator pe care Ungaria îl va avea în viitoarea Europă.
Această stare de fapt a obligat Franţa şi Anglia, susţinute îndeaproape de Statele Unite, ca principali actori ai Antantei, să-şi caute aliaţi printre prezumptivii beneficiari ai reformării continentului, printre care se înscria şi Regatul României. Ca urmare, Italia a intrat în război alături de Antanta în august 1915, iar noi am continuat să rămânem în espectativă şi datorită sensibilei situaţii în care ne aflam, cu regi de sorginte germană (Carol I, apoi Ferdinand) şi cu interese majore naţionale care se puteau îndeplini doar alături de Antanta. În cele din urmă liberalul Ion I. C. Brătianu şi ţărănistul Iuliu Maniu, dar şi marele Nicolae Iorga au convins de necesitatea urmăririi interesului naţional, care a însemnat intrarea României în război alături de Antanta, lucru care s-a şi petrecut pe 14/ 27 august 1916. Deşi prost echipată, armata română s-a aruncat în luptă cu tot entuziasmul, întreg corpul militar, de la soldat la general, fiind convins de faptul că a intrat într-un război de reîntregire şi de eliberare naţională a fraţilor de sub stăpânirea altora, şi nu într-unul de cotropire de teritorii străine. Eroismul şi puterea de sacrificiu manifestate pe câmpul de luptă ale ostaşilor români l-au determinat pe preşedintele Franţei, Georges Clemanceau, la Conferinţa de Pace de la Paris, să facă în faţa delegaţiei române următoarea remarcă:„Pentru sacrificiul poporului român, îmi scot pălăria, dar nu şi pentru conducătorii lui.”
Această neprevăzută întorsătură în orientarea României a stârnit un puternic val de furie din partea Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria), care au declanşat o acţiune militară de desfiinţare a statului român, de genul celei din Serbia la declanşarea războiului. Atacată din trei părţi, dinspre nord-vest, sud-vest şi sud de către forţe combinate ale Germaniei, Austro-Ungariei şi Bulgariei, armata română n-a putut face faţă. Cotropitorii au cucerit Bucureştiul, inclusiv 2/3 din teritoriul ţării, până pe linia Siretului. Guvernul refugiindu-se la Iaşi, România a supravieţuit, timp de circa doi ani în zona Moldovei de nord, în condiţii aproape imposibile.
A fost o situaţie de coşmar, însă cu sprijinul logistic al Franţei, România şi-a revenit moral şi militar, înscriind în vara lui 1917, ce-i drept cu sacrificii enorme, unele din cele mai strălucite victorii ale neamului, la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz
Esenţial este că, la intrarea în război, şi beneficiind de principiul naţionalităţilor, la care preşedintele SUA Woodrow Wilson ţinea foarte mult, România şi-a negociat cu claritate pretenţiile, care au însemnat alipirea la patria-mamă a Basarabiei, Bucovinei, Ardealului şi Dobrogei, teritorii cotropite de-a lungul vremii şi încorporate în state şi imperii străine. Cu toate suferinţele şi pierderile, nu putem să nu elogiem acest război care a adus reîntregirea neamului românesc, într-un stat unitar şi puternic, România dodoloaţă, cum le plăcea contemporanilor să o alinte. Lucrul acesta nu s-a mai întâmplat de peste 2000 de ani, de pe vremea regelui geto-dac Burebista (70-44 î.e.n.) când statul centralizat al strămoşilor noştri domina o parte din centrul şi sud-estul Europei, cu întreaga peninsulă Balcanică, inclusiv nordul Greciei de azi, totul pe o suprafaţă de circa un milion de kmp. Arealul de existenţă al celor din care noi ne tragem este mult mai mare decât spaţiul geografic de care dispunem azi.
Analizând ceea ce au primit toate statele succesorale în urma acestui război, este vorba de Cehoslovacia şi Polonia care au renăscut ca state, dar şi de Iugoslavia şi noi, care au fost reîntregite, România este cea mai mare beneficiară, având şi de unde primi, tocmai datorită rezervorului său demografic extrem de întins. Conform raportului teritorial şi etnic care a stat la baza aplicării principiului naţionalităţilor, România a crescut de la 137.000 kmp, cât cuprindea Vechiul Regat, la 295.000 kmp, mai mult decât dublu. Dovadă că imensul spaţiu al strămoşilor noştri a fost şi este plin de români, cu toate aceste adăugiri teritoriale şi de populaţie, România a continuat să aibă la reîntregire cea mai bună compoziţie etnică dintre toate statele succesorale amintite, cu 74 la sută români, 8,4 la sută maghiari şi secui, 5 la sută evrei, 4,3 la sută germani, 3 la sută ruşi şi ucraineni, 2 la sută bulgari şi 3,3 la sută alte etnii. O structură demografică care i-a permis să intre în categoria statelor naţionale unitare, statut care trebuie păstrat în continuare, cu atât mai mult cu cât ponderea celor de naţionalitate română a crescut la 85 la sută. De altfel, nu trebuie uitat de ecoul trezirii la românism cu acest prilej şi a celor aflaţi mai departe de graniţele noi ale ţării, şi care au intrat în componenţa altor state succesorale. Mişcări de acest gen au avut loc atât în rândul aromânilor şi macedo-românilor, concentraţi în zone ale Bulgariei şi Greciei, a vlahilor de pe Valea Timocului şi Voivodina din Serbia, a celor din Albania. O dovadă că reîntregirea n-a fost totuşi sută la sută, dar a avut un puternic ecou în rândul fraţilor noştri.
Evident că ceea ce am obţinut din al nostru, şi cu atâtea sacrificii ale înaintaşilor, nu ne putem permite să prădăluim, nici o palmă de pământ, indiferent sub ce motiv ni s-ar cere. De aceea este imperios necesar să se pună capăt oricăror târguieli şi discuţii ce vizează transferarea suveranităţii noastre teritoriale altor grupuri etnice, doritoare de autonomii, cu atât mai mult cu cât ele vizează cu neruşinare centrul absolut al României. Invităm deci, partidele şi oamenii politici la un respect mai mare faţă de glia strămoşească, pentru a cărei păstrare şi integritate înaintaşii noştri şi-au făcut din plin datoria, chiar cu preţul jertfei supreme, în războaiele fie de reîntregire, fie de apărare a integrităţii graniţelor noastre, dar niciodată de cotropire a altora. (20.08.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
