Titlul deosebit de incitant al volumului de faţă – Dincolo de cuvinte. Meditaţii –, semnat de preotul Ioan Tămaş Delavâlcele, îl îndeamnă pe cititorul neavizat să întrebe: Cine este autorul lucrării de faţă? Ce cuprinde această carte? De ce a scris-o? Care este publicul ţintă căruia i se adresează? Dacă obiectivele urmărite de autor au fost realizate?
Părintele Ioan Tămaș Delavâlcele este un maramureșean născut în acel „paradis etnic românesc” al descălecătorilor de țară, „dătători de legi şi datini” – cum ar zice Eminescu, dar format la școala sibiană de teologie ortodoxă, preot ortodox, profesor de religie și publicist cu apreciate valențe literare, preocupat o viață întreagă de perfecționarea pregătirii sale intelectuale, prin lecturi aprofundate ale unor opere fundamentale din domeniul teologiei, filosofiei, etnografiei, culturii, înmulțind astfel talanții hărăziți de Providență. Prin faptele și vorbele sale, prin întreaga conduită publică, părintele Ioan Tămaș este un intelectual implicat în viața cetății, în mod deosebit în păstrarea și afirmarea identității românilor din Arcul Intracarpatic, un cărturar generos, care dăruiește semenilor parte din „averea spirituală și culturală” agonisită pe parcursul întregii vieți.
În perioada studenției a frecventat renumitele biblioteci sibiene, a audiat concerte de muzică simfonică și a avut şansa de a audia cursurile unor mari profesori de teologie. Cât a fost preot în Maramureş a avut o activitate culturală remarcabilă. În decursul anilor a colaborat la publicaţii din Sibiu, Craiova, Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Rupea iar după 1990, în toate publicațiile în limba română din județul Covasna, inclusiv în revista „Grai Românesc” – foaie de spiritualitate ortodoxă a Episcopiei Covasnei și Harghitei.
Dar viaţa sa nu a avut o traiectorie liniară şi fără incidente, tocmai datorită firii sale, de om dominat de neastâmpărul cunoaşterii şi al cercetării. În urma participării la „Cursurile de la Păltiniş” ale marelui filozof Constantin Noica, a fost suspendat din parohie, nemaiavând drept să slujească. După ce a lucrat la Casa Poporului, ca muncitor necalificat și apoi, o perioadă, în calitate de ghid la Mănăstirea Căldăruşani, a fost reintegrat, ca preot slujitor, la parohia Aita Medie, din județul Covasna, de către vrednicul de pomenire mitropolit al Ardealului, academicianul Antonie Plămădeală. Aici l-au surprins evenimentele din decembrie 1989, la care a participat activ, fiind chiar propus pentru funcția de viceprimar al comunei Aita Mare, comună cu populație de etnie maghiară, numeric majoritară. În anul 1992, a fost transferat la parohia Vâlcele, cu obligaţia de a preda religie la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe, unde a ostenit timp de 14 ani.
Conștient de misiunea intelectualului român de astăzi și de situația specifică a românilor din județele Covasna și Harghita, părintele Ioan Tămaș s-a afirmat în viața publică locală, ca o prezență activă, un lider de opinie consacrat și respectat. A fost membru al Adunării Eparhiale a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, al Ligii Cultural-Creștine „Andrei Șaguna” și al altor asociații culturale, consilier în cadrul Consiliului Județean Covasna etc. A participat la numeroase sesiuni, simpozioane, dezbateri şi la Universitatea de Vară de la Izvoru Mureșului și a susținut conferințe la diverse manifestări culturale. Este autorul a mai multor studii și articole apărute în presa locală și al câtorva volume de publicistică, eseuri și aforisme. Din inițiativa și cu osârdia sa, în Vâlcele au fost ridicate busturile revoluționarilor Nicolae Bălcescu și Avram Iancu, precum şi Troița eroilor căzuți în cele două conflagrații mondiale, Troița deportaților și refugiaților din localitatea Vâlcele în timpul cedării Ardealului de Nord ș.a. A ținut și ține o strânsă legătură cu membrii comunităților românești din comuna Aita și din întreaga zonă a Baraoltului, implicându-se în soluționarea unor probleme ale acestor comunități. A sprijinit Asociația Distroficilor Muscular, cu sediul la Vâlcele, în editarea publicației „Urcuș în zări”. Preocupările sale literare, spirituale, publicistice și civice au primit aprecierile cuvenite în cuprinsul mai multor prefețe, recenzii, prezentări, referințe, inclusiv în publicația Glasul clopotelor, susținută de regretatul său prieten, ing. Mircea Florea din Rupea. Bun predicator și iscusit povestitor, prin discursul său, părintele Tămaș te determină să gândești la cele transmise, în scris, sau prin viu grai, să-ți pui probleme, să reflectezi, chiar dacă, nu întotdeauna ești de acord cu punctul său de vedere.
Gazde ospitaliere, ușa casei parohiale din Vâlcele este mereu deschisă. Împreună cu doamna preoteasă Mărioara și, mai nou, cu tânăra familie a preotului Vasile Antonie Tămaș și soția sa Cristina, în buna tradiție românească, oaspeții sunt întâmpinați cu mult drag. Cunoscător, admirator și susținător al folclorului românesc autentic, nu de puține ori, părintele Ioan Tămaș, cu vocea sa minunată, a încântat inimile și sufletele ascultătorilor cu nestemate ale cântecului popular românesc din Maramureșul natal. Dumnezeu L-a ajutat și îl ajută să treacă cu bine peste necazurile pricinuite de o grea suferință. În câteva episoade ale prezentelor meditații, autorul prezintă și câteva crâmpeie autobiografice, amintiri despre anii copilăriei, portrete emoționate ale părinților, momentul dureros al suspendării din cinul preoțesc, însoțit de regretul că, în acele momente grele ale existenței sale, nu s-a bucurat de sprijinul și solidaritatea foștilor colegi, apoi revenirea la misiunea preoțească, cu sprijinul mitropolitului – cărturar Antonie Plămădeală, principalele izbânzi spirituale, literare, publicistice, patriotice și civice obținute în ultimele trei decenii, ca preot la Aita Medie și Vâlcele și membru al comunității românești din județul Covasna.
Cunoscut pentru raportarea critică la unele realități din comunitatea locală și, pe un plan mai larg, din societatea românească postdecembristă, preotul Ioan Tămaș dovedește aceeași exigență și în autoevaluarea activității sale. Este nemulțumit de ceea ce a realizat în viață, în raport cu ceea ce ar fi putut să realizeze, pentru a-și valorifica și înmulți, pe deplin, talanții hărăziți de Providență. Prezentând succint rezultatele muncii sale pe tărâm bisericesc, literar, publicistic și civic, părintele Tămaș conchide: „Prea puțin într-o viață de om. Ce șubredă este prezența mea în istorie!”. Şi totuși, Preotul-haiduc – poet Ioan Tămaș – așa cum inspirat îl supranumeşte publicistul Dumitru Manolăchescu – „nu a fost niciodată un îngenuncheat al soartei”. În lupta sa cu încercările vieții și cu neprietenii a ieșit învingător. „A strâns în el tăria munților, semeția brazilor, zbuciumul apelor și bogăția câmpiilor”. Și-a ridicat capul către cer și inima și sufletul către Dumnezeu. O mare mângâiere sufletească o reprezintă realizările profesionale ale copiilor părintelui, și, în mod deosebit, prestația de excepție a fiului său, tânărul și talentatul preot, profesor, publicist, scriitor, compozitor și lider civic Vasile Antonie Tămaș, cel care continuă, în forme actualizate, o susținută și apreciată activitate publică: spirituală, literară, culturală, socială, civică, pusă în slujba propășirii culturii și spiritualității românești și a binelui public.
Autorul volumului de față este un om liber, nonconformist, eliberat de „canoanele” care i-ar limita exprimarea opiniilor și convingerilor lăuntrice. În scrierile sale, tratează problemele cu mult curaj, cu sinceritate și franchețe; neocolind nicio temă „sensibilă”. Temele abordate în lucrarea de față sunt redactate pe baza unei analize critice a realităților lumii de astăzi, văzută din perspectivă creștină și românească, rodul unei viziuni realiste și responsabile asupra evoluțiilor viitoare din societatea românească.
Acest mod de abordare a temelor tratate creează, însă, și posibilitatea de a supăra pe unii dintre cei cărora li se adresează. Este un „risc asumat”, pe care mulți dintre publiciștii de astăzi nu au curajul de a-l practica. Pentru autor, tot scrisul i se pare „un geamăt de neputință, o îndeletnicire a oamenilor singuri. Viața este durere iar scrisul nu poate să fie altfel”. Conștient de responsabilitatea ce îi revine o dată cu publicarea acestor meditații, autorul afirmă: „Mă simt o rană, o pată de sânge care vorbește. Sunt o rană care se sfâșie singură și nu primește niciun leac de nicăieri. Rimbaud zicea că «cugetătorul» e cel care își cultivă bube pe făptură”.
În calitatea sa de gânditor creștin ortodox român, părintele Ioan Tămaș Delavâlcele mărturisește: „Nu vreau să sfârșesc ca toată lumea, adică să ajung unul din «ipocriții» pe care i-am urât încă din copilărie. Doresc să duc o viață originală. De aceea m-am făcut preot. Mă străduiesc să nu fac parte din «moraliștii» aceia dezgustați de viață pentru că nu și-au putut-o realiza. Fac parte dintre «exaltații» aceia care, după ce citesc Biblia, își dau brusc seama că acesta este singurul sens al vieții. Pe religia «urii și a fricii» omul socialist și-a ridicat templul ateismului științific. Concluzia la care am ajuns este aceea că totul poate fi explicat doar prin iubire”.
Părintele Ioan Tămaș, în urma unor lecturi aprofundate, a selectat și reținut idei, citate și fragmente reprezentative prin conținutul și mesajul lor, pe care le comentează, le explică și le analizează, raportându-le la scara sa de valori, și apoi, le transmite cititorilor, cu invitația de a „medita împreună” și de a înțelege, a decripta ceea ce se ascunde „dincolo de cuvinte”.
Majoritatea temelor meditațiilor redate în prezenta lucrare provin din lecturile autorului, dar și din faptele de viață trăite de el însuşi, în calitatea de elev, student, preot ortodox, profesor, publicist și de lider de opinie al comunității românești din localitatea Vâlcele și din județul Covasna. O bună parte din articole reprezintă răspunsuri la unele întrebări adresate autorului, cu diferite prilejuri, de persoane cu statut profesional, socio-cultural și apartenență etnică diferite.
Evidențiem faptul că această „formulă” de redactare a unei lucrări nu este una nouă, ea fiind o modalitate practicată de ani de zile de părintele Ioan Tămaș Delavâlcele, concretizată în mai multe volume de publicistică, de eseuri, aforisme și cugetări, precum: De meditat împreună, Editura ZAKA Edit, Sf. Gheorghe, 2009; Cuvinte de lumină şi iubire, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2010; Lumini şi umbre în neamul lui Eminescu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2010; Românii, flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Suflet Transilvan, Brașov, 2015 Testamentul părintelui Ioan Tămaș Delavâlcele, Editura Suflet Transilvan, 2016 ș.a.
În acest fel, autorul ne înlesnește accesul la conținutul unor lucrări fundamentale din domenii foarte diferite, de la religie, istorie, cultură, literatură, politică, la dicționare și enciclopedii. În meditațiile părintelui Ioan Tămaș sunt abordate teme de o mare diversitate, de la evenimente istorice marcante, la faptele unor mari personalități, la evoluțiile, sau mai bine zis involuțiile din societatea românească postdecembristă, la conviețuirea interetnică și interconfesională din Arcul Intracarpatic, la marile provocări ale lumii contemporane, până la fapte cotidiene de viață.
Înainte de a ne transmite invitația de a „medita împreună” și de a înțelege mesajul de „dincolo de cuvinte”, autorul a parcurs o bibliografie impresionantă. După propria-i mărturisire, unele lecturi l-au răscolit sufletește, l-au îndemnat la reflecții asupra utilității și actualității textelor lecturate, în condițiile societății actuale, bulversată valoric și confruntată cu mari provocări care pun sub semnul întrebării însăşi existența viitoare a comunităților umane pe planeta Pământ.
Meditațiile publicate în prezentul volum pot constitui un mic tratat de teologie adnotată și comentată pe înțelesul tuturor, dar și un manual de morală creștină și de „ortodoxie și românism”, o lucrare cu o substanțială latură informativă, de tip enciclopedic, cu reale valențe pedagogice și educative. Prin conținutul și mesajul ei, prin formulările concise și pline de consistență ideatică, prin limbajul elevat și accesibil, lucrarea se adresează unui public țintă larg, dar cu prioritate tineretului.
De fapt, două sunt temele mari cărora le sunt subsumate toate celelalte: credința creștină, respectiv Biserica Ortodoxă și Neamul Românesc, cu tot ce înseamnă el. Autorul prezintă pe larg aspecte privind: evoluția istorică a relației biserică – societate, biserică – stat, contribuțiile marilor gânditori creștini, dar și ale celor atei, la progresul omenirii, argumentele pro și contra în disputa dintre religie și știință, perspectiva iudaică asupra creștinismului și a altor religii în marile enciclopedii ale lumii. Sunt temeinic abordate teme precum: raportul dintre viața pământească și viața veșnică, ipostaze ale relației omului cu Dumnezeu și ale comportamentului uman, raportate la perceptele moralei creștine, tâlcuirea unor percepte biblice și a unor învățături din Sfinții Părinți și răspunsuri la întrebări precum De ce noi, ortodocşii, ne închinăm la icoane?, rolul și misiunea preotului și a ierarhiei bisericești în societatea românească contemporană ș.a.
Spații importante sunt dedicate dezbaterii unor concepte precum: modestia, smerenia, smerenia lăuntrică, adică smerita cugetare, discernământul, slava deșartă, în calitatea ei de mamă a „mândriei, deoarece o naște pe cea din urmă”, dar și unor reflecții despre suflet, viață și moarte, despre serbarea Duminicii și nu a sâmbetei, despre cinstirea Sfintelor moaşte, „care sunt rămăşiţele pământeşti, făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi”, despre îndreptarea calendarului iulian, despre reîncarnarea sufletului omului după moarte, despre rău și minciună, despre înțelesurile creștine ale „nemuririi”, despre omul de omenie și virtuțile sale, despre înțelesurile cuvântului „cruce” în Sfânta Scriptură” etc.
Cititorul are posibilitatea de a desluși înțelesurile unor teme prezente în dezbaterile din spațiul public, precum: condiția și relațiile omului de rând și ale conducătorului, ale laicului și ale monahului cu societatea în care trăiesc; nevoia de armonizare a „muncii” cu „rugăciunea” și de a ține „rânduiala divină”; raportul dintre vorbă și faptă, modul în care ne raportăm la faptele noastre bune și cum sunt percepute ele de alții; necesitatea de adaptare la rânduiala locului, altfel spus de integrare și de identificare cu valorile specifice fiecărei zone culturale; rolul artei și problema receptării operelor de artă de către societate; influența nefastă a urbanizării societății în formele actuale ș.a.
În formulări concise, autorul ne reamintește adevăruri fundamentale ale credinței și vieții creștine. Scrie despre meditaţia supra morţii ca formă a credinţei în Dumnezeu şi de faptul că moartea spune mult despre un om. „M-am convins că în felul în care moare un om se conține și felul în care a trăit”. Despre ură scrie că descompune atât pe individ cât şi societatea, iar „Biruința dragostei este și biruința lui Dumnezeu”, pentru că omul nu poate trăi decât în comuniune, în comunitate.
Biserica are scopul de a mântui pe membrii săi, de a propovădui Evanghelia şi a de a primi pe oricine în sânul ei „indiferent de sex, culoare, naționalitate, apartenență politică și proveniență socială”.
La întrebarea „Dacă rugăciunea este susținătoarea lumii de astăzi”?, răspunsul autorului este categoric: Da!, cu precizarea că „Rugăciunea este milă și iubire dumnezeiască, niciodată nu este și nu va fi o magie”, iar la întrebarea cum să se apropie Biserica de tineretul din ziua de astăzi, un posibil răspuns, în viziunea autorului, îl constituie „Cuvântul către tineri” al Sfântului Vasile, un remarcabil tratat de pedagogie dar și de literatură comparată în același timp.
Autorul consideră că multe, dacă nu toate relele din societatea actuală și-ar găsi rezolvarea prin întoarcerea la viața creștină, prin cunoașterea, însușirea și practicarea normelor moralei creștine. Pentru orice creștin, „mântuirea este lucrul cel mai important, iar mântuirea cere două lucruri fundamentale: cunoașterea lui Dumnezeu și împlinirea voii Lui, arătate prin fapte concrete”. Biblia „ne spune că pentru a ajunge la mântuire trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine… Să nu devenim «piatră» la neputințele semenului nostru. Foarte important pentru noi este să îi ajutăm pe semenii noștri, căci aproapele nostru este viața noastră!”.
În convorbirile avute cu credincioşii practicanţi din parohia Vâlcele, unde slujește de 24 de ani, părintele Ioan a fost întrebat adeseori despre „crezul său” de-o viaţă. Unul din răspunsuri a fost: „Când am un necaz îi cer Sfintei, nu să-mi rezolve problema, ci să mă ajute să mi-o asum!”.
Este explicat înțelesul actual al unor expresii celebre, precum „Doamne, fie voia Ta!”, a lui Vodă Brâncoveanu, sau versurile imnului național „Deșteaptă-te române”, dar și expresii precum „daltonismul spiritual”, acea problemă nocivă care confundă adevărul cu falsul. În același context, autorul reabilitează, restabilește sensul autentic al unor expresii precum „turma cuvântătoare”, „ascultarea” în Biserică, respectiv „ascultarea creștină”, care „este posibilă doar cu condiția iubirii, În sensul evanghelic și patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o virtute, ascultarea irațională sau din frică fiind proprie doar animalelor și robilor… Imaginea biblică prin care «poporul lui Dumnezeu» este asemănat cu «o turmă de oi» este eronat exploatată, spre dauna Bisericii. Cumințenia și unirea oilor au fost înțelese doar ca «supunere irațională», iar blândețea păstorului a fost înlocuită cu autoritatea bâtei… Relația dintre Hristos și ucenici era una de familiaritate și nu de autoritate”.
Arătând că expresia „trăiește intens prezentul” a devenit o adevărată teoremă, folosită des pentru a fi aplicată zi de zi în viață, dar în acest fel „trăim intens un prezent pieritor și nu prezentul veșnic!”. Viața ne-a fost dată să o trăim din plin. Să încerci cât mai multe. Să iubești, să suferi, să ajungi la glorie, dar să nu uiți cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „«Toate îmi sunt admisibile, dar nu toate de folos»”! Fericit este omul a cărui minte stăpânește peste simțurile sale și le face să lucreze numai ce este bine și folositor. Interpretarea creștină a expresiei „Omul este ceea ce mănâncă” este „Mă împărtășesc, deci sunt ceea ce mănânc. Dacă e în Dumnezeu, omul mănâncă «hrană cerească»”.
Propunându-și să explice cititorilor ce este „dogma”, dacă aceasta este o prejudecată, un adevăr prestabilit, sau o ghilotină care atârnă asupra capetelor „luminate” ale omenirii, părintele Ioan răspunde că nu este nimic din toate acestea și o definește astfel: „O «dogmă» este descrierea precisă a unei realități spirituale și intelectuale. «Dogma» pe care se sprijină întreaga învățătură creștină este cea a Sfintei Treimi, din care reiese nemijlocit dogma întrupării lui Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos și toate adevărurile legate de nașterea, moartea și învierea Dumnezeului – Om. Prin urmare, a nega dogma înseamnă, în primul rând, negarea Dumnezeirii lui Hristos și a Duhului Sfânt. Dogma definește și tratează doar chestiuni ce privesc relația dintre Om și Dumnezeu”.
Despre „milostivire” spune că „este cuvântul cheie pentru a arăta acţiunea lui Dumnezeu faţă de noi. El nu se limitează la afirmarea iubirii, ci o face vizibilă şi palpabilă. Iubirea nu poate fi niciodată un cuvânt abstract. Prin natura sa este viaţă concretă: intenţii, atitudini, comportamente care se verifică în acţiunea cotidiană”. Prin „milostivire” se „exprimă comportamentul lui Dumnezeu faţă de păcătos, oferindu-i încă o şansă de a se căi, converti şi crede”.
Un alt termen iubit şi explicat de autor este „omenia”, despre care spune că „nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubire de străini, ținerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziție de jertfă, spiritul dreptății, mărinimie, modestie, credință în Dumnezeu – toate acestea sunt podoabele omeniei”.
Despre cuvântul „iubire” spune că „a cunoscut ciudate abuzuri, până la a nu mai însemna uneori decât o pasiune dezordonată”. Doar cuvântul „prietenie” a „rămas mereu în regiuni ideale, la adăpost de deviaţiile care i-ar fi putut pierde sensul şi frumuseţea”.
Atunci când prezintă rolul și importanța misionarismului laic, autorul consideră că prima normă a acestuia este apărarea dogmelor dreptei credinţe ortodoxe. A doua normă de care trebuie să ţină seama misionarismul laic este aceea că el trebuie întotdeauna să fie subordonat ierarhiei. Misionarismul laic numai atunci este puternic dacă acţionează din însărcinarea, trimiterea şi sub supravegherea ierarhiei.
Autorul se raportează negativ și spune lucrurilor pe nume și atunci când se referă la anumite practici care țin mai mult de superstiții decât de viața creștină autentică. Nu este ocolită nici problema raportării negative la religie a ateilor. Cititorul poate lectura dialogul cu prietenii atei ai autorului pe tema raportului dintre religie și societate și despre luminile și umbrele regimului comunist și disputele cu unchiul său Ioan Vancea, care era profesor de limba română la Liceul Teoretic „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, un veritabil om de cultură, dar un ateu convins.
Cum era și firesc, un loc distinct în paginile lucrării îl constituie aspectele referitoare la rolul și misiunea preotului, în calitatea sa de axis mundi al vieții religioase. În cadrul acestui capitol sunt dezbătute teme precum: portretul spiritual, moral, cultural și civic al preotului, relația preoțimii cu puterea politică și cu „turma credincioșilor”, respectiv cu comunitatea parohială, responsabilitățile preoților și ale ierarhilor față de credincioși, dar și față de imaginea Bisericii în societate. În ceea ce privește predica și celelalte categorii ale discursului preoțesc, din experiența sa la amvon, de peste patru decenii, părintele Ioan Tămaș recomandă: „Trebuie să știi ce vorbești, cum, când, cât și cui vorbești”.
În același timp, afirmă autorul, sunt cazuri când „poporul are parte de Dumnezeu doar în limitele stabilite de preot, astfel încât preotul devine nu doar administrator al Sfintelor Taine, ci și al mântuirii. Această viziune făurită de Evul Mediu catolic referitoare la relația preot – credincios, deși nu se regăsește în creștinismul apostolic și nici în cel bizantin, a devenit reprezentativă și pentru Ortodoxia actuală… Mai toate «credințele populare» și «superstițiile ridicole» regăsite în popor provin de la preoții cuvioși dar săraci cu mintea”.
Iată-l astfel pe autor vorbind fără complexe şi despre oamenii Bisericii. „Nu doresc să apăr slăbiciunile și căderile adunării creștine, în special cele ale clerului, știind că și lenea și incultura, și apucăturile tiranice nu au fost deloc străine oamenilor Bisericii…” Subliniază, însă, faptul că „ateismul ştiinţific” nu ar fi atât de științific cum vrea să pară, şi că „Avem de a face cu o simplă unealtă politică în mâna unei noi orânduiri mondiale, care, se pare, a descoperit cea mai sigură cale de robire a maselor: uciderea lui Dumnezeu”.
Vorbind despre contribuția și rolul monahismului în cadrul vieții creștine, autorul face o trecere în revistă a contribuției marilor teologi proveniți din rândul monahilor, ceea ce dovedește vasta cultură teologică a autorului. O parte importantă a operelor de căpătâi ale Ortodoxiei aparțin monahilor, fie că vorbim de scris, de pictură sau de muzică.
„De-a lungul vremii – mărturisește părintele Ioan -, observăm că Dumnezeu S-a descoperit lumii prin oamenii cei mai feluriți cu putință, în moduri uneori contradictorii. Putem distinge mai multe feluri de predicatori, pe care voi încerca să-i descriu în linii generale. «Proorocii» sunt cei dintâi vestitori ai voii lui Dumnezeu printre oameni, după apusul Patriarhilor. În Noul Testament lucrurile se schimbă. Sfinții Apostoli, care practică o predică mult mai variată, adaptată realității mediilor în care propovăduiesc. «Marii dascăli», «Exegeții și apologeții» au și ei un loc aparte în predicarea cuvântului lui Hristos, nu atât prin rostirile orale, cât prin scrieri cu caracter contemplativ și filosofic. De cealaltă parte a exegeților și apologeților se află predicatorii care au convins, nu prin meșteșugirea silogismelor, ci prin «minuni»
Credința creștină s-a lansat ca o „credință martirică”. Tertulian a numit sângele martirilor sămânța creștinilor, care, căzând pe pământ, făcea creștinismul să se înmulțească. „De-a lungul istoriei – afirmă părintele Tămaș -, conviețuirea Bisericii cu Statul, pe lângă unele avantaje pe care le aduce, creează un impas cu anevoie de depășit. Societatea modernă, cea anunțată de Revoluția Franceză, debutează prin a se declara liberă de credința în Dumnezeu. «» Statul creștin» și-a atras până la urmă replica «statului ateu». Pentru prima dată un Stat nu se mulțumește cu interzicerea religiei, oricare ar fi ea, printr-un decret sau lege, ci își pune problema anihilării totale a sentimentului religios”.
„Unii dintre neoprotestanţi – ne spune autorul -, susţin că după învăţătura biblică, statul şi autorităţile de stat nu trebuie recunoscute, deoarece ele sunt unelte ale lui Antihrist, întocmai cum sunt şi organizaţiile bisericeşti şi deci, ele trebuie să dispară. Faţă de aceste învăţături şi practici străine literei şi spiritului Evangheliei, Biserica Ortodoxă Română învaţă altceva, precum urmează: Împreună cu statul şi rolul său, în Sfânta Scriptură sunt recunoscute şi diferite aşezăminte prin care se susţine statul, cum ar fi de pildă: serviciul militar şi impozitul. De asemenea, este admis şi «naţionalismul», ca sentiment de adeziune faţă de naţiunea din care facem parte. Şi «patriotismul», ca sentiment de simpatie şi de adeziune faţă de patria în care trăim”.
Meditațiile dedicate femeii sunt scrise cu „inimă de fiu” şi cu „suflet de preot”. Cele scrise cu gândul la mama sa, sunt adevărate ode, de o mare profunzime, amintind de zestrea ei spirituală, de menirea ei religioasă, socială şi vitală. Autorul reafirmă mulţumirea pe care trebuie să i-o dăm bunului Dumnezeu pentru planul Său referitor la „vocaţia” şi „misiunea” femeii în lume: „femeia-mamă”, „femeia-soţie”, „femeia-fiică”, „femeia-soră”, „femeia-muncitoare”, „femeia-credincioasă”. „Niciodată Biserica nu a stat indiferentă faţă de locul şi rolul femeii în viaţa lumii, în viaţa Bisericii, în viaţa de familie, în relaţia ei cu bărbatul, în viaţa copiilor ei, în viaţa ei înseşi”.
Pornind de la faptul că, mulţi dintre părinţii cu care autorul a stat de vorbă, nu sunt nemulţumiţi de atitudinea copiilor lor, principala cauză a aceste situații constituind-o lipsa educaţiei creştine.
Având în vedere preocupările cărturărești anterioare ale părintelui Tămaș și „cultul” său pentru poetul național Mihai Eminescu, din volumul de față nu puteau lipsi „câteva cuvinte despre «Teologia» lui Eminescu”, toate constituind mărturii peremptorii despre faptul că, în pofida celor care au dorit să dovedească contrariul, „în realitate marele poet a fost un creștin autentic. Poeziile, proza și publicistica sa sunt o mărturie în acest sens”. Autorul redă citate din lirica religioasă a lui Eminescu, fragmente din pledoaria poetului despre necesitatea tipăririi cărților bisericești cu litere latine și punctul său de vedere față de problema icoanelor orientale, de factură primitivă, expuse pentru comercializare și în țara noastră. Este reprodus și un pasaj din editorialul „Paștile” publicat de Eminescu în ziarul Timpul, din 16 aprilie 1878: „De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, și noi ne sfâșiem. De atâta vreme ni se predică împăcarea omenirii, liniștea inemei și a minții, îndurarea și cu toate acestea de la începutul lumii, războaiele presară pământul cu sânge și cu cenușă. În numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în numeroase rânduri sabia”.
Ca răspuns la problemele discutate cu prietenii maghiari, autorul dorește să clarifice unele adevăruri istorice, cuprinse în surse documentare, începând cu Gesta Hungarorum, prezentând apoi informații despre satele româneşti lângă lacul Balaton din Ungaria, de dincolo de Dunăre, dovezi despre existenţa elementului român în Panonia, la venirea ungurilor, sate românești din Bihor, drama românilor din Ungaria ș.a.
Volumul cuprinde şi informații referitoare la intoleranța și discriminările manifestate față de români de unii intelectuali și lideri civici și politici maghiari de odinioară, prin redarea unor pagini din lirica lui Sándor Petőfi, din cartea preşedintelui Societăţii Centrale de Maghiarizare a Numelui, din Decalogul revizionismului unguresc, din „Discursul” baronului Aczel Ede – şeful organizaţiei paramilitare din Cluj, care a deschis drumul administraţiei maghiare în septembrie 1940, descris în cartea „Înainte şi după Dictatul de la Viena” etc. „Dacă cititorii de limbă maghiară, sau liderii lor, ar citi aceste cărți – consideră autorul -, acest fapt le-ar fi de un real folos pentru a putea înţelege mai bine de ce nu s-au vindecat încă rănile Românilor din timpul cedării Ardealului de Nord. Creştineşte eşti obligaţi să ierţi, dar «veghea» este necesară”.
După 40 de ani de preoţie, timp în care a propovăduit dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, autorul își pune întrebarea: „cui foloseşte actualizarea acestor idei iredentiste? Propagatorii nu-şi dau seama că societatea a evoluat? […]. Cei care uită trecutul au viitorul nesigur!”. În final, autorul face un sincer apel la „oamenii raţionali” pentru a combate pe propovăduitorii acestor idei, iar cei care încă mai cred în himera „Ungariei Mari”, „prin cedare de teritorii, se înşeală amarnic”.
Lucrarea constituie şi o pledoarie argumentată și convingătoare pentru redescoperirea și asumarea „tragicului destin al Neamului nostru”, un apel la cinstirea simbolurile sacre ale Neamului și a martirilor români, la cunoașterea tradițiilor, a istoriei noastre, care trebuie „să ne-o asumăm și să trăim prin ea”, o chemare pentru păstrarea credinței și a Legii strămoșești, a dragostei de Țară și de Dumnezeu, pentru a face față „valului unei globalizări anticreștine”, și la iubirea Ardealului, Basarabiei, Bucovine și a celorlalte provincii istorice românești, „pentru că România Mare nu este un nume monopolizat de demagogi, ci este un crez, o stare de spirit, o nădejde, un arhetip”.
Este adevărat că „Odată cu întregirea noastră naţională de la 1 Decembrie 1918 a dispărut, în cea mai mare parte, tragedia seculară a românismului. De la această dată s-au strâns, în cuprinsul aceloraşi hotare, mai mulţi români decât în trecutul lor bimilenar, cu gândul măreţ de a duce o viaţă mai demnă decât cea din trecutul atât de nenorocit”. În preajma aniversării Centenarului Marii Uniri, în dialog cu cititorii săi, autorul aduce clarificări referitoare la relația dintre „Eu” și „Noi”, formulând apeluri și sugestii pentru a depăși greutățile, prin reconstrucția comunității, ceea ce ne clădeşte ca popor, și nu ca o sumă aritmetică de indivizi, am adăuga noi. „Ne aflăm într-un moment crucial pentru ţara noastră.. Crucial şi fundamental şi, din acest motiv, plin de speranţă. Speranţa este străină de abordarea simplistă şi laşă… Să ne apucăm de lucru, însufleţiţi şi ghidaţi de propria istorie, să nu renunţăm la visul unei Patrii fraternale, din care s-au ridicat atâţia oameni de seamă. Ce vor crede despre noi generaţiile viitoare? Suntem la înălţimea provocărilor ivite? De ce nu? – Ar putea fi răspunsul. Fără expresii pompoase, fără mesianisme, fără certitudini imposibile, trebuie doar să ne «cufundăm» printre idealurile noastre, care ne-au ghidat de-a lungul istoriei, şi să începem din acest moment, să punem în mişcare alte posibilităţi, alte valori, alte comportamente”.
Relaţia Religie – Ştiinţă este abordată în lucrare ca temă fundamentală de discuţie. „Studiind psihologia maselor – ne informează părintele Ioan – Gustave Le Bon ajunge la concluzia că societatea modernă exploatează și readuce în atenție «mitul», în special al eroului și al mântuitorului. Se cuvenea dar, pentru «noua religie», și inventarea unui «dumnezeu», rol care i-a revenit «Științei»”. În acest context, este pusă în evidență situația paradoxală pe care o parcurge astăzi omenirea. Pe de o parte, „concepțiile despre univers și rezultatele cercetărilor din domeniul «fizicii fundamentale» au început să apară semne de speranță, care au depășit existența lucrului în sine și a relațiilor mecaniciste dintre lucruri, de cauză și efect, promovate de fizica clasică. «Unitatea universală» a creației ne permite să punem în lumină atât dimensiunea cosmică a mântuirii în Hristos ca Pantocrator, cât și «rădăcinile omului» adânc înfipte în realitatea divină și cosmică, prin care poate să descopere pacea cu Creatorul, cu semenul și cu natura și împlinirea aspirațiilor sale profunde de viață și nemurire”.
Pe de altă parte, există „voci” care cer Bisericii să țină pasul cu „cultura vremii” și să se „modernizeze”, să devină mai „activă” și să răspundă așteptărilor provenite din partea societății secularizate. „În prezent, Biserica este confruntată cu o cultură secularizată, de origine iluministă. Dar modernitatea adusă de iluminism implică anumite aspecte care intră în contradicție fundamentală cu voia lui Dumnezeu descoperită în Hristos și consemnată în Sfânta Scriptură”. Pentru a ne da seama de consecințele și riscurile modernității pentru viața Bisericii și cea a omului contemporan, autorul pune în evidență trei mutații principale, pe care modernismul le-a introdus în cultura contemporană. „1. Modernitatea a transferat centrul de gravitație al lumii de la Dumnezeu la om, astfel că omul se simte atât de autonom în fața Divinității, încât consideră voința lui Dumnezeu ca un fel de atentat împotriva propriei lui libertăți; 2. Modernitatea a introdus o separație artificială între „domeniul public și cel privat”, care se manifestă prin tendința de a elimina religia din viața socială și de a transforma societatea într-un domeniu rezervat, cu precădere, preocupărilor de ordin economic, care îl determină pe om să uite de „valorile spirituale”, care îl înalță spre asemănarea cu Dumnezeu și să se lanseze într-o cursă după bunurile materiale ale acestei lumi, care nu vor fi niciodată capabile să ostoiască setea lui după eternitate; 3. Modernitatea a separat omul de natura înconjurătoare și l-a transformat în stăpânul absolut al naturii”.
Volumul Dincolo de cuvinte. Meditații al părintelui Ioan Tămaș Delavâlcele cuprinde și alte subiecte circumscrise tematicii generale abordate. Având în vedere diversitatea cititorilor potențiali, este posibil ca o parte dintre aceștia să nu împărtășească opiniile, convingerile, punctele de vedere ale autorului, însă, cu siguranță, majoritatea cititorilor vor avea posibilitatea să reflecteze la problematica cuprinsă în paginile cărții și să devină mai bogați sufletește.
Pe un plan mai general, meditațiile părintelui Ioan ne îndeamnă să răspundem la întrebarea: care sunt categoriile socio-profesionale, din societatea actuală, interesate să valorifice tezaurul de valori creștine și de înțelepciune creat de înaintași și ce pondere reprezintă acestea, în totalul populației planetei?
Apoi, trebuie să avem în vedere faptul că, în lume de astăzi, într-o societate secularizată, informatizată, concurențială, în care accentul cade pe performanța individuală și comunitară, pe imaginea publică pozitivă, pe prezența în mass-media, multe din învățămintele înaintașilor, cuprinse și în volumul de față, sunt greu, dacă nu imposibil de pus în practică, ar spune unii. Azi, dacă nu ești pe internet, cu performanțele tale, nu exiști pentru semenii tăi și poți rata accesul în orice carieră profesională de succes.
„Tăvălugul” modernității își continuă marșul triumfal, cu toate consecințele sale pozitive şi negative asupra omului și societății contemporane. Problema care se pune, în fața elitei românești actuale, este următoarea: poate România să recupereze decalajele care o despart de țările occidentale, fără a prelua de la acestea valori și practici care nu corespund cu tradițiile și cultura poporului român?
Suntem convinși de faptul că părintele Ioan Tămaș va rămâne prezent, în continuare, în dezbaterile ce vor avea loc în societatea românească pe marginea acestor teme hotărâtoare pentru dăinuirea Neamului românesc, a culturii şi spiritualităţii sale în spațiul său de etnogeneză, în acest binecuvântat colț de rai, pe drept cuvânt numit „Grădina Maicii Domnului”.
Dr. Ioan Lăcătuşu
