Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Statul şi nobilimea maghiară, cei mai crânceni opresori
Pe cât de viteji şi de neînvinşi au fost strămoşii noştri geto-daci, încât nici romanii n-au reuşit să-i supună decât în anul 106 e. n., adică doar în al cincilea secol de dominaţie a Europei, pe atât de oropsiţi au fost urmaşii daco-romani şi români în cel de-al doilea mileniu al erei noastre.
Cu toate că de-a lungul existenţei noastre, ca români ardeleni am avut de a face cu mai mulţi opresori, ne referim la turci şi apoi austrieci, calvarul nostru a fost marcat de opresiunea ungurească, cea mai cruntă şi mai distrugătoare, care a început în secolul al XI-lea şi, oficial, s-a încheiat la 1 Decembrie 1918. Greutatea opresiunii maghiare nu este dată doar de durata ei, cât de formele ei de manifestare, de scopul urmărit, de extindere a spaţiului vital prin distrugerea fiinţei popoarelor cucerite şi ştergerea definitivă a urmelor acestora. Istoria tragică a românilor ardeleni este plină de asemenea fărădelegi. Se ştie că în vechime, de-altfel până la revoluţia franceză, şi apoi de la 1848, când s-au enunţat principiile noi de viaţă între popoare, trăsătura fundamentală a dreptului internaţional era dreptul celui mai puternic. Ai fost învins, vorba romanilor: „vae victis”, adică vai de cei învinşi. Rar s-a întâmplat însă în istoria mai apropiată ca năvălitorii să distrugă şi forţa vie a popoarelor. De obicei ei se rezumau la traiul, prin jaf sau în caz de subjugare, pe durată mai lungă, la stabilirea unor biruri sau dări anuale cum procedau turcii. În cazul romanilor, în antichitate, dar şi a habsburgilor, mai târziu, opresorii au fost interesaţi chiar să sporească forţa productivă a supuşilor, investind în dezvoltarea şi civilizarea lor pentru a obţine mai mult de la ei, luându-le atât încât să le rămână şi acestora, pentru supravieţuire şi progres. Mărturie acestui stil de subjugare sunt nenumăratele construcţii care s-au făcut pe teritoriile celor ocupaţi, de la construcţii civile la drumuri, viaducte cetăţi în toată Europa, în cazul romanilor sau la construcţii moderne şi un standard ridicat de civilizaţie în teritoriile ocupate de habsburgi. Aşa de pildă vestul Ungariei, care a stat cu peste 150 de ani mai mult sub ocupaţia austriacă, adică de la 1541 faţă de 1698, în cazul estului, este mult mai dezvoltată. Aşa şi la noi, Bucovina supusă habsburgilor din 1775 până la 1918, adică 143 de ani, este partea cea mai dezvoltată şi mai civilizată a României. Normal ar fi fost ca Transilvania să fie cea mai dezvoltată parte a României pentru că ea s-a aflat sub ocupaţia austriacă din 1699, lucru ce nu s-a putut datorită atitudinii incalificabile a celorlalţi ocupanţi, mai vechi şi mai ranchiunoşi, care a fost nobilimea maghiară şi care s-a opus prin toate mijloacele emancipării românilor, scoşi în afara legii la 1437 prin acel Unio Trio Naţionum, şi transformaţi în animale de muncă.
Odată cu venirea lor în Europa (896) şi începerea cuceririlor (nu-i este necesară prea multă vitejie unui popor obişnuit mereu cu „sabia scoasă”, să supui alte popoare paşnice), ungurii au adus cu ei cele mai rafinate şi mai inumane forme de exploatare, ei fiind chiar iniţiatorii „ soluţiei finale” în formă primitivă, care avea ca scop „eliberarea terenului” de băştinaşi pentru a face loc propriei naţiuni. De altfel însuşi autorii unguri ai Istoriei naţiunii maghiare vorbesc de drama drumului parcurs de strămoşii lor până în Europa, de pe versanţii Uralilor, prin zona Volgăi, prin nordul Mării Caspice, prin ţinuturile dintre Don şi Nistru, apoi mai aproape de noi, în Câmpia Atelcuz, preţ de mai multe secole unde s-au desăvârşit ca popor, spun ei, în amestec cu o ramură a turcilor migratori din interiorul Asiei spre Europa. Dacă din ţinutul dintre Don şi Nistru, unde au stat o jumătate de secol au fost obligaţi să plece sub presiunea pecenegilor, din zona dintre Siret, Prut şi Dunăre, i-au alungat bulgarii, aliaţi ai pecenegilor. Aici, spun istoricii unguri, au păţit-o rău de tot. În timp ce armata maghiară sub conducerea lui Arpad lupta pe pământ străin, bulgarii au pătruns mişeleşte în Câmpia Atelcuz şi au masacrat o bună parte din maghiarimea rămasă fără apărare. „Zguduiţi de această lovitură neaşteptată, strămoşii noştri îşi dădeau seama că nu mai pot trăi în linişte în Etelkoz, între Bulgari şi Pecinegi şi hotătâră să caute altă patrie”, spune istoricul Gorog Ferencz. Privirile lor, continuă autorul, se îndreptară spre regiunea scăldată de apele Dunării şi Tisei, apărată de conturul Carpaţilor cu sol fertil, bogat în vânat, peşte şi păşuni, pe care o cunoşteau din incursiunile lor războinice anterioare. Lucrul acesta s-a întâmplat la 896, după trecerea Carpaţilor sub conducerea lui Arpad, sunt de părere aceştia. Deşi actualii istorici unguri fac referiri la un spaţiu geografic mai mare, cu toţii suntem de acord că este vorba de Câmpia Panonică, actuala Ungarie, şi nu de un spaţiu extins, pentru că tot ei, ca istorici, vorbesc de un efectiv de populaţie sosită în zonă, mult mai apropiată de 200.000 de suflete (cu sclavi şi servitori) decât de 500.000, pe care majoritatea o consideră exagerată. Cu o asemenea densitate abia reuşeau să acoperă o parte a zonei dintre Tisa şi Dunăre, darmite un spaţiu la care se adaugă cel al Transilvaniei.
Deşi vorbesc de tot felul de patrii, istoricii unguri nu se referă concret la una specială, lăsând loc să se înţeleagă că pentru proaspeţii veniţi în Europa, alegerea nu s-a terminat, Panonia fiind doar un punct de sprijin pentru croirea unei patrii pe gustul lor pelerin. Mai mult chiar, se pare că ungurii n-au fost încântaţi de noua lor patrie, încercându-şi norocul şi în alte părţi. Prioritar pentru ei n-a fost Transilvania. Primul pas de cuceriri l-au făcut spre vest, pe teritoriul Austriei, numai că acolo au dat de germanii regelui Otto care în anul 955 i-au bătut crunt, la Augsburg, oprindu-le definitiv înaintarea spre vest. Pe la 970, deci 15 ani mai târziu, şi-au încercat norocul spre sud, atacând Bizanţul, dar au fost înfrânţi la Adrianopol. Astfel, opriţi în pornirile lor înspre apus şi miază-zi, spun autorii Istoriei Naţiunii Maghiare, ungurii sub conducerea regelui Vayk îşi îndreaptă privirea spre Transilvania. Aici însă au întâmpinat rezistenţa localnicilor, pe care însă aceştia uită să-i nominalizeze. Pasul acesta l-au făcut însă mult mai târziu, după încreştinare şi după ce au avut sprijinul papalităţii.
În acest context au început, probabil pe la mijlocul secolului al XI-lea, ofensiva pentru Ardeal, desfăşurată în trei etape şi care a durat până pe la jumătatea secolului al XIV-lea, dovadă că românii nu s-au lăsat uşor cuceriţi. Numai că năvala aceasta peste un popor paşnic şi bine închegat, ca de altfel şi în cazul slovacilor, sârbilor şi croaţilor în strategia lor pe termen lung nu făcea parte din efortul de a supune popoarele doar pentru a le consuma bogăţiile, ci de a-şi lărgi nemăsurat patria prin suprapunerea ei peste a lor, distrugându-le forţa vie pentru a fi înlocuită cu elementul hungarist. Un început de asimilare şi de epurare etnică fără precedent. Conform principiilor acestei filozofii de viaţă, dacă îl vei întreba pe maghiar cât de mare este patria lui, acesta îţi va răspunde fără echivoc de la Marea Adriatică până în Boemia, peste Slovacia şi de acolo tot ce cuprinde arcul carpatic, până la revărsarea Mureşului în Dunăre şi chiar mai mult. O suprafaţă de cel puţin trei ori şi jumătate mai mare decât Ungaria actuală. Adică aşa zisa Ungaria Mare. Megalomanie care şi astăzi dă de furcă, pentru că, iată, spre deosebire de austrieci, ungurii nu reuşesc să-şi revină din şoc, să-şi găsească liniştea în spaţiul lor natural hărăzit de istorie şi pe care să-l transforme prin propria strădanie într-o grădină de rai, ci tulbură mereu apele prin comportamentul lor arogant, în zonele în care trăiesc, pretinzând statut de stăpân, în virtutea unor fapte demult condamnate de istorie, invocând la nesfârşit şi ca drept istoric, cuceriri şi comportamente care, au frânat mersul istoriei. Pentru ei minciuna şi stâlcirea grosolană a adevărului constituie temelia şubredă pe care şi-au construit un crez propriu, amăgitor, castele de nisip ce se năruiesc la prima adiere a realităţii, dar în care continuă să creadă necondiţionat, ducând astfel din tată în fiu acea deşertăciune a unei iluzii ce n-a fost niciodată decât vis. Şi anume a convingerii induse în mod educaţional că pe tot ce strămoşii lor au pus mâna şi au atins cu sabia, s-a transformat în propria patrie. De aceea ei nu reuşesc să se desprindă de acest vis halucinant, că trudind cu atâta osârdie la distrugerea celorlalţi, au contribuit la propria lor distrugere şi la repudierea lor, de către contemporaneitate. Ei, ungurii, oricât de mult şi-ar dori-o nu pot nesocoti, ca în trecut, dreptul suveran la propria patrie a celor pe care cândva i-au supus prin forţa armelor, comportându-se, arogant şi imperial, în ţara altora ca pe propria moşie. Exemplul minorităţilor şi al liderilor maghiari din toate ţările învecinate Ungariei, inclusiv al UDMR şi a celorlalţi din România, din Transilvania, din Târgu-Mureş este foarte elocvent în acest sens. Referitor la românii de-a lungul istoriei, pe care i-au ţinut într-o ignoranţă neînchipuită pentru a-i exploata, asimila şi desfiinţa, ungurii au un proces serios, acolo în ceruri. Nu ştim cât vor mai continua să agaseze, să incite, să provoace, visându-se în pielea conţilor şi baronilor care în decursul vremii, în afară de crimă şi durere şi câte un castel zidit pe oasele zdrobite ale românilor n-au lăsat nimic în urma lor. Nici tu civilizaţie, nici tu progres, nici tu omenie, nici tu toleranţă, ci numai ură şi cruzime. Păcat.(va urma)
Ioan Cismaș
