Aşa cum ne-a obişnuit de un timp părintele Tămaş, în neliniştea sa creatoare şi în iubire de semeni şi de Dumnezeu, vine iar în faţa noastră cu o nouă lucrare de suflet, întitulată „Testamentul preotului Ioan Tămaş Delavâlcele”. Apărută în 2016, la Editura Suflet Transilvan din Braşov, în cele 88 de pagini ale lucrării cititorul poate savura autenticitatea unui iubitor de ţară, neam, tradiţie şi folclor, lecturând originalul testament spiritual al părintelui Ioan Tămaş Delavâlcele, dar şi interesanta mixtură între limbajului laic şi cel biblic în comentariul părintelui Tămaş la cartea „De ce iubim femeile” a lui Mircea Cărtărescu apărută la Editura Humanitas în anul 2005.
De la bun început atragem atenţia cititorului că în interpretarea unei cărţi sau a unei opere de artă, depinde din ce unghi priveşti lucrurile: dacă vei căuta imperfecţiunile lucrării, vei găsi ce să spui, dacă vei căuta conotaţii de altă natură decât cele literare, de asemenea vei găsi ce cauţi, dar dacă vrei să priveşti cartea ca pe un „produs literar”, aşa cum preferă s-o facă şi autorul acestor rânduri, atunci tot la fel vei găsi ce-ţi place. Cineva spunea odată că o operă de artă niciodată nu este terminată cu adevărat, ci ea se continuă şi se completează prin ochii celor care o privesc.
Deoarece în reuşita Prefaţă „Câteva reflecţii despre „înveşnicirea mioritică”, în viziunea părintelui Ioan Tămaş Delavâlcele” Dr. Ioan Lăcătuşu face o prezentare aprofundată asupra conţinutului cărţii, noi nu vom insista asupra acestui lucru, lăsând cititorului plăcerea s-o facă, ci doar vom sublinia câteva aspecte edificatoare cu privire la talentul scriitoricesc al autorului şi la profunzimea sentimentelor care-l stăpânesc pe cel care, după ce a slujit o viaţă întreagă Biserica şi pe credincioşi, acum se vede stăpânit de un un alt sentiment, care-l grăbeşte să-şi facă testamentul, cu grijă pentru cei care vor rămâne, dar şi cu conştiinţa senină a împlinirii misiunii sale pe pământ, căci niciodată nu se ştie când va veni clipa, şi: „Când bunul Dumnezeu va rândui să trec din „lumea cu dor” în lumea celor „fără dor”, voi „tudumăni” de la Neamul meu de pe Valea Vâlcelelor, anunţând că a venit vremea despărţirii”.
Şi astfel părintele Tămaş pune bună rânduială în lucruri şi, adresându-se câtorva prieteni mai apropiaţi, lasă fiecăruia sfatul cuvenit pentru ce are de făcut după ce el o fi trecut în „lumea celor drepţi”.
O abordare folclorică deosebită întâlnim în partea de încheiere a testamentului: „Înveşnicire mioritică”, în care autorul mărturiseşte: „..după îndelungate osteneli, am reuşit să cad de acord cu „obiceiurile mioritice” de după serviciul religios, din satul unde m-am născut – Năneşti, Maramureş”.
Aici autorul se referă la străbunul obicei al „bocetelor” după cel dispărut: „După ce domnul Dani Şanta va fi terminat scurtul „laudatio” din „Răbojul înveşnicirii”, va urma dialogul „mândrelor”, care cu ochii în lacrimi, având în mâini lumânări aprinse şi flori de busuioc, vor începe „bocetul” sub formă de dialog”. Şi chiar merită citite aceste versuri care nu doar oglindesc un obicei străvechi venit din negura timpurilor, ci şi imaginea unui folclor autentic ajuns până la noi din mai nordicul ţinut al Maramureşului, al cărui exponent este chiar părintele Tămaş, slujitor al bisericii şi om de cultură cu real talent literar.
Peregrinând prin locuri străbune, preotul de la Vâlcele s-a dovedit a fi nu doar un fin observator, dar şi un adevărat patriot, un om care ştie să descopere statornicia şi permanenţa în transfigurarea lucrurilor: „Un bătrân cioplitor de porţi şi troiţe, întrebat de ce sorii, rozetele, steagul dacic cu colţii de lup nu se schimbă de pe porţile lui dăltuite în lemn, a răspuns că acestea sunt semne veşnice, ce nu se pot schimba, aşa a prins el din străbuni şi aşa trebuie să ducă el mai departe, pădurea ucisă trebuie să învie în mâna lui căci e o permanenţă în om şi în lemn, în lut şi în grai, e o statornicie în har şi adevăr, în rostirea acestei Cărţi Româneşti de Învăţătură. Şi noi să răsfoim această Carte a Neamului şi să auzim din adânc de istorie nemuritorii psalmi…”.
Vorbind despre statornicie pe aceste meleaguri, autorul nu se declară duşman al altor neamuri, ci iubitor şi faţă de cei de alt neam care vor să trăiască alături şi să conlucreze pentru un ideal comun: „Am fost şi vom fi pe aceste mioritice plaiuri, căci aceasta este năzuinţa, de a trăi aici pe sub munte, liberi şi independenţi, împreună cu alte neamuri care vor să stea lângă noi şi să se minuneze de pictura de aur şi cer a Voroneţului, să se bucure împreună cu noi de rodul mâinilor unite spre aceeaşi muncă şi de minţile încordate spre acelaşi ideal”.
Este ştiut faptul că toate lucrurile pe care le facem din iubire şi pasiune duc la rezultate meritorii, la mulţumire sufletească şi la conştiinţă împăcată, iar părintele Tămaş a plecat la drum lung tocmai cu acest crez, aşa cum singur mărturiseşte: „De m-aş vedea odată preot, îmi ziceam în sinea mea pe când eram student la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, cu ce drag şi mândrie voi purta cinstita haină a tagmei mele! Cum voi face din biserica mea un locaş frumos, ca o floare, ca o icoană împodobită, a cărei strălucire să aprindă simţul de religiozitate şi evlavie în inima oricui va intra în ea” (p.52).
Mânat de aceeaşi dragoste faţă de credincioşii pe care-i păstoreşte cu atâta credinţă, preotul de la Vâlcele nu se limitează doar la îngrijirea bisericii. Ca om de cultură, el cunoaşte foarte bine valoarea actului educativ în şcoli şi este gata oricând de a-şi aduce aportul la dezvoltarea lui: „Şcoala, ca fiică a bisericii, asemenea o voi îngriji în toate privinţele, bine ştiind că şcoala este aceea care îmi prepară sucrescenţa turmei cuvântătoare”.
Ca slujitor al bisericii, părintele Tămaş este conştient de misiunea lui, pe care o urmează din toată inima: „…punctul cel mai înalt şi cel mai important al întregii mele chemări, predica şi vorbirea nu vor lipsi nici de la o ocazie, convins fiind, cum din toate părţile mi se spune, că predica este arma cea mai puternică pentru stârpirea relelor şi scăderilor ce bântuie sărmanul nostru popor, silindu-mă cu orice zel neînfricat a curăţi pe credincioşii mei de praful neştiinţei şi de rugina nepriceperii…”.
Socotind toate greutăţile şi relele vieţii prin care a trecut drept „încercări” la care l-a supus Dumnezeu, autorul „testamentului” nu se teme de judecata Lui, deoarece el ştie că şi-a făcut datoria cu cinste şi credinţă, de la început până la sfârşit: „Plin de speranţă, plin de entuziasm, am păşit în mijlocul păstoriţilor la 1 Decembrie 1975 şi cu glas înalt şi plin de solemnitate le-am făcut cunoscute punct cu punct, frumoasele mele planuri, spuse cu tărie şi promise, că-mi vor servi de bază, de program neclintit al păstoririi mele până la sfârşitul vieţii!”
Şi într-adevăr, părintele Ioan Tămaş Delavâlcele aduce mărturie asupra împlinirii întocmai a celor propuse chiar prin cartea în discuţie, în care cititorii vor descoperi şi alte detalii interesante despre viaţa şi gândurile autorului.
Poate din prea multă modestie, un singur lucru a uitat să spună părintele Tămaş în lucrarea sa, şi anume că cea mai mare şi mai iubită de Dumnezeu faptă pe care o lasă viitorului acest părinte de suflet este: fiul său, preotul Vasile Antonie Tămaş Delavâlcele, căruia nu-i lasă în grijă doar biserica pe care a păstorit-o atâţia ani, ci i-a insuflat aceeaşi dragoste de carte şi de semeni, acesta fiind azi un preot cărturar erudit care va duce mai departe cu aceeaşi credinţă misiunea încredinţată de părintele său natural şi spiritual.
Îndemnându-i încă o dată pe cititori de a citi „testamentul” părintelui Tămaş, noi nu putem decât să-i urăm în continuare viaţă lungă, pentru ne putea bucura sufletul cu noi scrieri ale unui slujitor al neamului plin de dăruire şi credinţă.
Mihai Trifoi
