Categoric, copiii „generaţiei Facebook” nu mai sunt cei din anul 1938 şi nici cei din 1980. Schimbările radicale apărute în societatea românească de după Revoluţie precum şi dezvoltarea explozivă a noilor tehnologii au schimbat „faţa lumii” şi în România.
Foto – Silviu Ipătioaei- M.D.C
Elevii de azi, mult mai îndrăzneţi decât cei de altădată, mergând chiar până la sfidarea educatorilor şi, „dependenţi” de mijloacele de comunicare aşa-zise inteligente, nu se încadrează în vechiul tipar al relaţiei „elev-profesor” din vremile trecute. Fiind certaţi cu bunul simţ şi respectul, şi neavând nici simţul măsurii, ei vor să obţină totul repede sau chiar de-a gata. Unii dintre ei sunt copii „cu bani”, dotaţi cu telefoane de ultimă generaţie şi maşini de lux făcute cadou „de tata”, care tată neapărat are o funcţie importantă şi multă influenţă, încât fericitele odrasle nu doar că îşi permit o viaţă de lux încă de pe băncile şcolii, dar sunt şi extrem de aroganţi în manifestare şi în relaţia cu cei din jur care n-au astfel de posibilităţi. În unele licee din Capitală, dar nu numai, adesea aceştia formează „grupuri ale elitelor”, care nu de puţine ori îşi terorizează sau umilesc colegii, ei crezându-se „superiori”. Ba unii participă şi la cursuri de arte marţiale şi nu se dau în lături să le practice în şcoli dacă cineva se atinge de ei. De partea cealaltă, chiar mai agresivi, se situează cei proveniţi din familii dezorganizate sau educaţi de cartier. Mulţi dintre ei nu iubesc învăţătura şi nici nu-i respectă pe profesori. Suferind ei înşişi nenumărate umilinţe, devin rebeli şi agresivi în raport cu colegii lor, iar neînţelegerile duc adesea la acte de violenţă, mergând chiar până la crimă, după cum am luat la cunoştinţă cu toţii prin intermediul mass-mediei.
O altă cauză a violenţei în şcoli o constituie scăderea vârstei la care încep relaţiile amoroase între elevi. Dacă în trecut această tendinţă se manifesta destul de timid doar în clasele liceale, acum ea se manifestă cu agresivitate chiar şi în ciclul gimnazial. Auzim destul de des în ultima perioadă despre scandalurile şi bătăile din şcoli, provocate de „furtul” unui iubit sau a unei iubite. Şi chiar nu-ţi vine să crezi că acest lucru se întâmplă în şcolile din România.
În aceste condiţii, unii profesori fac faţă cu greu situaţiei, alţii chiar cedează nervos devenind ei înşişi violenţi, mai ales când elevii încearcă să-i umilească prin atitudini sfidătoare ori jignitoare. Şi nici nu e de mirare când statutul dascălului a decăzut atât de mult. Proasta salarizare a cadrelor didactice a făcut ca aceşti generatori de materie cenuşie să nu mai fie apreciaţi nici de elevi, nici de părinţi, ei fiind socotiţi nişte „sărăntoci” într-o societate care-şi dispreţuieşte valorile, într-o societate lacomă, al cărei stăpân este banul. Pe de altă parte, în sistemul de învăţământ de după 1989 s-a intrat cu cizmele şi s-a tot reformat în toate chipurile, ca de altfel şi în sistemul sanitar, până când am ajuns aici, într-o zonă de impas. Rezultatele se pot vedea la bacalaureat, dar şi mai sus, la doctorate, şi credem că nu e cazul să dăm exemple. De aceea, pentru comparaţie, vom aduce în faţa cititorilor câteva informaţii din trecut, un trecut pe care adesea îl dispreţuim, dar de la care am avea multe de învăţat. Din curiozitate, am apelat la surse pentru a mă informa despre situaţia învăţământului românesc interbelic. Poate că acest lucru ar trebui să-l facă mai des şi cei care diriguiesc învăţământul românesc de azi.
Se ştie că în acea perioadă, prin grija statului, educaţia, ştiinţa şi cultura au luat un avânt deosebit.
Într-un articol din publicaţia „Cer şi pământ românesc” din 22 sept. 2015, se spune că „Perioada interbelică s-a caracterizat prin formarea şi dezvoltarea unor importante şcoli ştiinţifice, prin afirmarea unor adevăraţi savanţi, nu numai la scară naţională, dar şi internaţională”.
Ce anume a generat această situaţie? Aceeaşi publicaţie ne dă răspunsul la punctul 4 din analiza cuprinsă în articol: Salarizarea. Statul aloca 17,8% din buget (în 1938/1939) pentru educaţie”. Azi cât se alocă?!
Şi în trecut tinerii plecau la studii în străinătate, se spune în articol: „Tinerii cu bune rezultate (nu neapărat cu avere) mergeau la specializare în Franţa şi Germania, unii în Italia şi Anglia. Din 100 de tineri plecaţi la stagii sau doctorate, cel puţin 98 se întorceau în România. Aici îşi aveau familia, un viitor în profesie şi posibilitatea unui trai decent”. Azi câţi se întorc în ţară după ce-şi termină studiile?!
Dar să vedem ce ne spune o altă sursă şi să aflăm de ce erau apreciaţi şi respectaţi dascălii în acel timp. Ziarul Lumina în 16 februarie 2009 publica articolul „Pe holurile şcolii interbelice” de Oana Rusu. Aşa aflăm că în perioada interbelică, imediat după Marea Unire, „Bugetul Educaţiei era de 12%, iar în anumite perioade urca la 16%, dar acest procent era net inferior unor state învecinate. În momentul interbelic, investiţia în Educaţie era o chestiune esenţială. Naţiunile doreau să îşi construiască anumite identităţi, iar şcoala este un instrument de construcţie a naţiunii. România a preluat formele occidentale şi a încercat să le adapteze situaţiei concrete prin crearea fondului.”
În acest context şi statutul cadrului didactic era bine definit, dascălul găsindu-şi locul de cinste în ierarhia socială, după cum aflăm din Ziarul Lumina, din articolul menţionat mai sus:
„Profesorii cu salarii de miniştri…
Profesorul era foarte respectat în perioada interbelică, acest fapt fiind reflectat şi în salarii. De altfel, un profesor bun putea să predea atât la liceu, cât şi la facultate.
„Erau şi profesori de liceu care erau de o calitate incredibil de ridicată, cu doctorate în străinătate. Garabet Ibrăileanu a fost mai întâi profesor la Liceul Internat, actualul Colegiu «Negruzzi», şi apoi ajunge să fie la Facultatea de Litere, iar parcursul acesta era unul frecvent, nu era o separare ca acum, calitatea profesorilor din învăţământul preuniversitar fiind una foarte ridicată. Sunt mulţi profesori preuniversitari care sunt parlamentari, care acced la funcţii publice. Salarizarea profesorilor era una destul de bună. A fi profesor la un liceu însemna ceva; un profesor câştiga în jur de 8.000 de lei pe lună, în timp ce un mecanic câştiga 2.500. Un profesor universitar titular ajungea să câştige şi 26.000; atât câştiga şi un prim-ministru. Pe vremea aceea, era foarte bine să fii profesor, aveai o poziţie socială recunoscută, erai o persoană respectată. Un învăţător câştiga cam 4.000-5.000 de lei, dar avea şi foarte multe avantaje“, a spus Ovidiu Buruiană, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi.
Şi în zilele noastre Educaţia şi Sănătatea sunt „priorităţi naţionale” dar, după cum se vede, doar la nivel declarativ, mai ales în preajma alegerilor, când e nevoie de voturi şi curg promisiunile de tot felul, apoi balonul de săpun se sparge şi realitatea devine goală, cum a fost, în timp ce dascălul rămâne tot sărac, şi dacă nu pleacă şi el spre alte zări mai luminoase, îşi dăruieşte mereu viaţa elevilor săi şi priveşte spre viitor cu un dram de speranţă până în ziua când se stinge…
Pentru a putea face comparaţie cu valoarea Bacalaureatului din zilele noastre, vom apela la aceeşi sursă, să vedem cum se desfăşura acesta în trecut şi ce însemnătate avea. Se spune în articolul menţionat că Bacalaureatul era foarte dificil, deci greu de trecut. De aceea nu doar profesorii, ci şi elevii şi părinţii acordau o mare atenţie şi importanţă acestui eveniment marcant în viaţa unui elev:
„Era un liceu foarte dificil de absolvit, Bacalaureatul era cu adevărat un examen de maturitate, cu o comisie formată mai ales din universitari, se susţinea la multe discipline. Examenele aveau loc în aceeaşi zi, absolventul trecea prin faţa mai multor profesori; era evaluat cu adevărat. Bacalaureatul era chiar un moment important din viaţa cuiva. Un tip al învăţământului secundar era îndreptat spre universitate, alături de un al doilea tip, îndreptat spre latura practică. Mai era un învăţământ pentru şcolile normale în seminariile pedagogice, un învăţământ industrial reglementat prin legea din 1936. Alt tip de învăţământ secundar este cel comercial, reglementat prin legea din 1936; mai erau şi şcolile agricole, şcolile militare care, însă, nu ţineau de Ministerul Instrucţiunii Publice, ci de Ministerul de Război. Învăţământul secundar era unul pentru băieţi şi unul pentru fete, nu era unul mixt“, după cum a spus Ovidiu Buruiană”.
Din citatul de mai sus remarcăm mai multe aspecte interesante ale Bacalaureatului de altădată: temeinicia, accentul pe calitate, pe lucrul bine făcut, evenimentul fiind considerat un adevărat „examen de maturitate”; comisia de examen era formată din universitari, ceea ce înseamnă că ştacheta calităţii era foarte ridicată; examenul se susţinea în aceeşi zi la mai multe discipline, deci un efort deosebit şi, bineînţeles, elevul n-avea cum să copieze sau să i se şoptească, el fiind „evaluat cu adevărat”.
Ar mai fi de adăugat un aspect: examenul se desfăşura în prezenţa părinţilor, ceea ce sporea emoţiile, făcându-l pe elev să-şi amintească toată viaţa despre acel eveniment deosebit ocazionat la trecerea dintre adolescenţă şi maturitate. Dar mai bine să lăsăm pe una dintre elevele de atunci să ne povestească cum a fost (în citat din aceeaşi sursă):
„Am dat Bacalaureatul în sala de sport; pe scenă era comisia, iar în sală era plin de părinţi“
Teodorel Ileana, fostă elevă şi profesor de fizică la Liceul de fete „Oltea Doamna“ din Iaşi îşi aminteşte cu foarte mari emoţii de Bacalaureatul pe care l-a susţinut în urmă cu aproape 70 de ani: „De la începutul liceului eram 52 de elevi în clasă, iar profesorii nu se plângeau că suntem mulţi, iar la final, cred că am rămas peste 40. Unii au plecat în alte părţi cu părinţii, alţii s-au retras pentru că nu aveau bani sau nu făceau faţă pretenţiilor.
Am dat un Bacalaureat pe care nu am să îl uit toată viaţa! Şapte obiecte şi numai profesori străini, nimeni din şcoală! Nimeni, nimeni! Am dat Bacalaureatul în sala de sport de la «Oltea»; pe scenă era comisia, iar în sală era plin de părinţi sau de cine voia să asiste; era public. Toată comisia era acolo şi mergeai pe bandă rulantă. Începeai dintr-un capăt, te asculta primul profesor, şi mergeai la următorul, şi mergeai aşa până ce terminai şi puteai să ieşi din sală! Scris se dădea numai la română şi matematică, celelalte erau orale. Profesorii erau din ţară, dar erau cei mai buni pentru că veneau la un liceu de elită, iar preşedintele era un profesor universitar din Iaşi. Nouă ne era foarte frică, era o ruşine să termini liceul şi să nu iei Bacalaureatul. Îmi aduc şi acum aminte că tatăl meu a mers cu mine, pentru că ştia că mie îmi este frică. I-am spus să nu intre în sală şi m-a aşteptat afară pe o bancă. După ce s-a terminat Bacalaureatul, eu nu m-am mai putut ridica de pe scaun! Tata afară: «Unde-i fata?» şi, în fine, a apărut şi fata lui. Examenul era foarte obositor, dacă eu nu am putut să mă ridic de pe scaun, la final!“.
Ei bine, dragi tineri de azi care vă pregătiţi pentru Bacalaureat, citiţi aceste rânduri şi apoi gândiţi-vă mai profund ce însemna cu adevărat un examen de maturitate! Cei care-l treceau „deveneau oameni”, erau apreciaţi la justa lor valoare şi respectaţi pe măsură, deci nu priviţi Bacalaureatul cu superficialitate, aşa cum din păcate fac unii tineri de azi. Iar guvernanţilor se cuvine să le cerem să redea demnitatea de altădată lucrătorilor din învăţământ, căci şi ei, ca şi toţi ceilalţi membri ai societăţii întâi de toate au trecut prin şcoală, şi dacă azi dascălii sunt dispreţuiţi tocmai din cauza salariilor umilitoare, înseamnă că ne dispreţuim şi periclităm viitorul.
Cât priveşte violenţa manifestată în şcoli, este şi aceasta un produs al unei societăţi agresive în manifestare, iar această agresivitate o putem remarca nu doar în şcoli sau familie, ci şi pe şosele, în limbajul unor jurnalişti, funcţionari ori chiar politicieni, căci adesea cei care ne conduc dau tonul. Oricât de greu ne-ar fi, credem că se cuvine din partea tuturor mai multă decenţă şi moralitate, deoarece noi reprezentăm oglinda în care se uită copiii sau elevii noştri şi ne copiază crescând „după chipul şi asemănarea” noastră.
Mihai Trifoi
